Coranul’ Ultima Carte Sfanta

 

Exista Dumnezeu?

Cine L-a creat pe Dumnezeu?

  De ce nu Il putem vedea pe Dumnezeu?

De ce a creat Dumnezeu Universul?  

Poate rezolva Islamul toate problemele?

Marturia fiecaruia despre celalalt: Crestinism-Islam 

Care este rolul profetismului si al profetilor?

 Cati Profeti au existat? Proveneau toti din Arabia?

A fost misiunea Profetului temporara si limitata ?

  A fost scris Coranul de catre Profetul Mohamed? 

De ce a fost Profetul poligam?

Conceptiile gresite despre Islam

Ce este moartea?

Ce simtim atunci cand murim?

Ce se intampla cu spiritul dupa moarte?

 Ar trebui sa ne fie frica de moarte?

Sunt predeterminate locul si timpul mortii?

Ce se intampla cu cei nascuti si crescuti in tari non-islamice?

De ce insista Satan in necredinta?

Ce este Satan si de ce a fost creat?

Ce este jihad-ul?

De ce este de acord Islamul cu sclavia?

De ce exista oameni norocosi si oameni nenorocosi?

Este compatibila reincarnarea cu Islamul?

Traducerea Coranului în limba Română

   Descarcă Coranul în format PDF

 Asculta CORANUL

    Coran-Wikipedia

Conceptele Coranice

 Biografia Profetului Muhammed PDF

 

e-mail aydincosmina@yahoo.com         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Exista Dumnezeu?

 

« înapoi

Existenta lui Dumnezeu este prea evidentă pentru a avea nevoie de argumente. Unii învățați sfinți au relatat că Dumnezeu este însuși mai evident decât orice altă ființă, dar cei care sunt săraci sufletește nu Îl pot vedea. Unii au spus că El este ascuns pentru a nu fi perceput direct datorită manifestării sale însăși.


Oricum, marea influență a pozitivismului și materialismului în știința umanitătii face necesară dezbaterea unor asemenea argumente. Acest mod de a gândi reduce existența la ceea ce poate fi perceput în mod direct și se orbește în fața dimensiunilor invizibile ale existenței, care sunt mult mai vaste decât cele vizibile. Deoarece trebuie să ne străduim să dăm la o parte vălul tras de către materialism și pozitivism, vom face o scurtă recenzie a unora dintre demonstrațiile tradiționale ce atestă existența necesară a lui Dumnezeu.

 

Înainte de a face acest lucru , merită să punem accentul pe fapte istorice deoarece încă de la începutul vieții umane marea majoritate a oamenilor a crezut în existența lui Dumnezeu. Necredincioșii nu pot pretinde superioritate intelectuală asupra credincioșilor deoarece aceștia din urmă sunt formați din oameni de știință inovativi, școlari erudiți, cercetători, și cel mai important, sfinți și Profeti (experți în acest domeniu).

 

De asemenea, oamenii confundă în general neacceptarea existenței unui lucru cu acceptarea inexistenței sale. În timp ce primul este doar o negare sau o respingere, ultimul reprezintă o judecată ce necesită dovezi. Nimeni nu a dovedit și nu va putea dovedi inexistența lui Dumnezeu. În contradictoriu, sunt nenumărate dovezi ce atestă existența Sa.

 

Acest lucru poate fi clarificat cu ajutorul următoarei analogii: imaginează-ți un palat mare cu 1000 de intrări; 999 uși sunt deschise și una ce pare a fi închisă. Cum poți afirma că nu există nici o cale de a intra în palat? Asta fac necredincioșii atunci când își concentrează atenția doar asupra ușii ce pare a fi închisă. Ușile ce duc spre atestarea existenței lui Dumnezeu sunt deschise tuturor, dar numai dacă aceștia doresc să le treacă cu sinceritate.

 

Unele dintre aceste uși – ce reprezintă demonstrația existentei lui Dumnezeu – sunt următoarele:

Creația este contingentă. Cu alte cuvinte, este la fel de posibil pentru ca un lucru să existe sau să nu existe. De asemenea, este posibil ca ceva să ia naștere în orice moment, sub orice formă și având orice caracteristică. Nici o persoană sau lucru nu are nici un rol în determinarea a cum, când și unde va lua naștere, sau ce caracteristică va avea acel ceva. Există o putere ce decide toate acestea. Această putere trebuie să fie infinită și să dețină decizie absolută și cunoaștere cuprinzătoare. În mod necesar și normal această putere este Dumnezeu.

 

Lucrurile sunt finite. Totul este schimbător. Totul este condiționat de timp și spatiu și deci, trebuie să aibă un început și un sfârșit. Acest lucru care are un început, are nevoie și de unul fără început pentru a-i da naștere. Precum un regres fără sfârșit prin originatorul fiecărui originator nu este posibil, rațiunea cere existența unui lucru care este de sine existent și care nu se schimbă niciodată. Acesta este Dumnezeu.

 

Viața. Viața este ca o ghicitoare transparentă. Este o ghicitoare pentru că oamenii de știință nu o pot explica prin cauze materiale și nici nu îi pot descoperi originea și transparentă pentru că reflectă o putere creativă. Prin intermediul acestor două caracteristici, viața declară: Dumnezeu m-a creat.

 

Tot ceea ce există și Universul în sine ca întreg dispun de o armonie și o ordine incredibile. Acest lucru este valabil într-o asemenea măsură încât existența unei singure părți necesită existența întregului; iar existența întregului necesită prezența tuturor celorlalte părți. De exemplu, o singură celulă deformată poate duce la moartea întregului organism. La fel și o rodie are nevoie de existența colaborativă a aerului, apei, solului, soarelui, dar și pentru a exista. O asemenea armonie și cooperare arată existența unui creator al ordinii, un creator care știe totul despre toate relațiile și caracteristicile tuturor lucrurilor; unul care a știut să pună totul în ordine. Creatorul acestei ordini este Dumnezeu.

 

Toată creația dispune de o măiestrie de o valoare inimaginabilă. Cu toate acestea, ea este creată atât de simplu și rapid, precum putem observa. Aceasta este împărțită în nenumărate familii, genuri, specii și chiar grupuri mai mici, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai mulți membri. În ciuda acestei varietăți și abundențe, totul este creat în ordine, cu măiestrie și ușurință. Acest lucru evidențiază existența unei puteri și cunoștințe absolute: Dumnezeu.

 

Orice lucru este creat cu un scop anume. După cum demonstrează ecologia, totul în creație-nu contează cât de nesemnificativ ar fi, are un rol important în existență și un anumit scop. Lanțul creației, inclusiv umanitatea; este în mod evident direcționată către un nou scop final. Din moment ce este nevoie de cineva care urmărește anumite scopuri prin creația sa, și deoarece numai umanitatea are conștiința de a urma aceste scopuri, atunci înțelepciunea și scopul în creație ne ghidează către existența lui Dumnezeu.

 

Toate ființele care au viață, dar și cele care nu au, au o continuă nevoie de multe lucruri chiar și de o mică parte din ceea ce nu își pot oferi singure. De exemplu, menținerea universului cere existența unor legi universale: creșterea, reproducerea, gravitația, repulsia. Dar aceste legi numite  naturale nu au o existență externă, vizibilă sau materială; existența lor este absolut nominală. Cum poate ceva care există doar nominal, care nu deține nici conștiință și nici cunoaștere, să fie responsabil de o creație miraculoasă ce presupune înțelepciune și cunoaștere absolută?

 

Deci, cineva care deține toate aceste atribute a stabilit aceste legi naturale și le folosește ca văluri pentru a-și ascunde operațiunile cu un anumit scop. Plantele au nevoie de aer, apă, lumină și caldură pentru a supraviețui. Dar își pot ele îndeplini aceste nevoi pe cont propriu? Nevoile umanității sunt infinite. Din fericire, toate nevoile noastre esențiale, începând cu existența noastră pe Pământ și până la moarte, sunt îndeplinite de cineva cu o capacitate și o intervenție mult mai mari decât ale noastre. Noi pășim pe această lume și găsim totul pregătit pentru a ne îndeplini toate simțurile și nevoile spirituale și intelectuale. Acest lucru indică prezența unuia care este Atotștiutor și Milostiv, Unul care face ca lucrurile să colaboreze până la final.

 

Toate lucrurile din Univers, în ciuda distanței, se ajută reciproc. Acest ajutor reciproc este atât de cuprinzător încât, de exemplu, precum aproape toate lucrurile (inclusiv apa , aerul, focul, soarele și cerul) ne ajută în modul cel mai extraordinar prearanjat, la fel și celulele corpului, membrele și sistemele cooperează pentru a ne ține în viață. Solul, aerul, apa, căldura și bacteriile colaboreazăpentru a ține în viață plantele. Această cooperare și ajutorare reciprocă observată la creaturile fără conștiință dar ce necesită știință și scop deliberat, arată existența unuia ce le aranjează în acest mod miraculos: Dumnezeu.

 

Curățenia. Până când am început să poluăm peste măsură aerul, apa, solul, lumea naturală era purificată continuu. Chiar și acum își conservă puritatea originală în multe regiuni în care civilizația modernă nu a pătruns. Te-ai întrebat vreodată de ce natura este atât de curată, de ce pădurile sunt curate deși multe animale mor acolo în fiecare zi ? Ți-ai dat seama că dacă toate gângăniile care se nasc într-o singură vară ar supraviețui, toată planeta ar fi acoperită de straturi de gâze moarte? Ai observat că în natură nimic nu se risipește? Fiecare moarte reprezintă începutul unei noi vieți. De exemplu, un corp mort se descompune și este integrat în pământ. Elementele mor și renasc în plante; plantele mor în stomacul animalelor și cel al oamenilor și sunt ridicate la un alt nivel al vieții.

 

Acest ciclu al vieții și al renașterii este un motiv al purității și curățeniei continue a Universului. Dar și bacteriile și insectele, vânturile și ploile, găurile negre și oxigenul ajută la susținerea purității Universului. Această puritate ne arată că există Unul sfânt, ale cărui atribute include curățenia și puritatea.

 

Nenumărate persoane au trăit pe acest Pământ încă de la crearea lui Adam și a Evei. În ciuda originii comune- un spermatozoid și un ovul – deși sunt alcătuiți din aceleași structuri, elemente, organisme, fiecare persoană are o înfățișare unică. Ștința nu poate explica acest lucru. Această diferență dintre oameni nu poate fi explicată cu ajutorul testelor ADN și nici cu ajutorul cromozomilor, deoarece ea datează încă de la apariția primilor indivizi pe Pământ. În plus, această diferențiere între oameni nu stă numai în înfățișarea fiecăruia ci și în caracterul, dorința, ambițiile și abilitățile lor. În timp ce diferite specii de animale sunt aproape la fel, în sensul că nu prezintă nici o diferență în comportament, fiecare om reprezintă o specie diferită ce trăiește în propria sa lume conținută în cea a umanității. Pentru a face posibile toate aceste lucrui, există cineva cu putere arbitrară și cu cunoștință supremă, iar acest cineva este Dumnezeu.

 

Pentru a ne putea direcţiona vieţile şi pentru a învăţa ce este bun şi ce este rău, ne trebuie cel puţin 15 ani. Oricum, multe animale acumulează această cunoaștere la puțin timp după nașterea lor. O rățușcă poate să înoate imediat dupa ce oul eclozează. Furnicile încep să își sape cuiburi în pământ după ce își părăsesc ouăle. Albinele și păianjenii învață imediat cum să își faca fagure respectiv pânze, care sunt niște minuni pe care omul nu ar putea să le reproducă niciodată. Cine învață elanii din Oceanul Atlantic să își găsească drumul spre locul ancestral din Oceanul Pacific? Migrarea păsărilor rămâne un mister pentru noi. Cum ai putea explica asemenea lucruri uluitoare care pot fi atribuite numai învățării și direcționării ce provin de la Unul ce știe totul și care a aranjat Universul și locuitorii săi într-un asemenea fel încât ei însăși să își poată direcționa viețile?

 

În ciuda avansărilor științifice, nu putem explica viața. Viața este darul din partea Celui Nemuritor, Celui ce insuflă spirit în fiecare embrion. Ignoranța noastră în ceea ce privește natura spiritului și relația lui cu corpul, nu neaga existența sa. Spiritul este trimis pe lume pentru a putea fi perfecționat și pentru a acumula o statut adecvat trecerii sale în cealaltă viață.

 

Conștiința noastră este centrul înclinațiilor noastre- spre bine sau spre rău. Toți simțim această conștiință ocazional, iar majoritatea oamenilor înclină a se apropia de Dumnezeu în unele situații. Pentru noi oamenii, această înclinare și credință în El, sunt intrinseci. Chiar dacă în mod conștient negăm existența lui Dumnezeu, uneori se face prezentă credința involuntară în El. Iată câteva versete din Coran ce ilustrează aceste idei:

 

El este Cel ce vă dă să umblați pe pământ și pe mare. Când sunteți pe corăbii ce plutesc, har unui vânt prielnic, vă bucurați. Când vreo furtună se stârnește și valurile se ridică din toate părțile, văzându-se cuprinși de ele, Îl cheamă pe Dumnezeu, curați Lui în credință: Dacă ne mântuiești de aceasta, vom fi dintre cei mulțumitori. (10:22)

 

Apoi (Avram) le-a rupt în bucăți (idolii), înafară de mai marele lor. Poate se vor întoarce la el! Ei au spus: Cel care a făcut aceasta cu dumnezeii noștri, sunt dintre cei nedrepți! Ei au spus: Noi am auzit un tânăr care îi amintea, i se spune Avram. Ei au spus: Aduceți-l înaintea ochilor oamenilor, căci poate vor depune mărturie. Ei au spus:  Tu Avram ai fost cel ce a făcut aceasta cu dumnezeii noștri? El spuse: Ba mai marele lor a făcut-o. Întrebați-i, dacă pot grăi! Atunci și-au venit în fire și au spus:  Sunteți nedrepți! Apoi s-au rătăcit iarăși: Știi că aceștia nu grăiesc? El spuse:  Voi vă închinați, în locul lui Dumnezeu, celor care nici nu vă folosesc și nici nu vă păgubesc?Rușine vouă și celor cărora vă închinați în locul lui Dumnezeu! Nu pricepeți oare? Ei au spus: Ardeți-l! Ajutați-vă dumnezeii, dacă sunteți cu fapta. Deci, spiritul și conștiința umane sunt un argument forte ce atestă existența lui Dumnezeu.

 

Suntem dispuși la bine, la frumusețe, la virtute și ostili în fața răului. Dacă nu am ficorupți de factori și condiții externe, am căuta valorile morale. Aceste valori sunt aceleași virtuți și moralități promulgate de toate religiile inspirate de Divinitate. După cum atestă istoria, umanitatea nu a trăit niciodată fără o religie. Profeții și oamenii religioși au fost întotdeauna cei mai influenți oameni și au lăsat urme invincibile în istoria umanității. Aceasta este o dovadă de necontestat ce atestă existența lui Dumnezeu Unicul.

 

Intuiția umană. Oamenii au intuiții și emoții ce reprezintă un fel de mesaj provenit din lumea imaterială. Printre acestea, intuiția eternității provoacă în noi o dorință puternică de eternitate, pe care dorim să o îndeplinim în multe feluri. Dar, această dorință poate deveni realitate numai prin credință și prin venerarea Eternului. Adevărata fericire umană constă în satisfacerea acestei dorințe de eternitate.

 

Dacă am fi abordați de câțiva mincinoși care ne-ar spune aceleași minciuni mereu, am putea să îi credem în absența unei alternative. Dar când mii de oameni, Profeți care nu au mințit niciodată și nenumărați sfinți și credincioși care au adoptat adevărul ca element esențial în credință sunt de acord că Dumnezeu există, cum am putea noi să contestăm declarațiile lor pe cele ale câtorva mincinoși?

 

Dovezile ce atestă originea Divină a Coranului sunt de asemenea și dovezi ce atestă existența lui Dumnezeu. Coranul le face cunoscut oamenilor, cu mare tărie, precum o face și Biblia în părțile sale necorupte, existența [1] unui singur Dumnezeu. Miile de Profeți care au fost trimiși pe acest Pământ, au ghidat umanitatea către adevăr și toți au oferit prioritate predicilor despre existența lui Dumnezeu.

 

 

[1] Despre autoritatea Divină a Coranului citește articolul nostru numit Întrebări adresate Islamului de către era modernă, 1 (London: Truestar, 1995)

 

 

 

 Scris de Fethullah Gülen

 

 « înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     

Cine L-a creat pe Dumnezeu?

 

« înapoi

Omenii fără viată spirituală interioară întreabă: Dacă Dumnezeu a creat totul, cine L-a creat pe Dumnezeu? Profetul a prezis că unii oameni vor întreba următorul lucru:''O zi va veni când unii oameni vor sta picior peste picior și vor întreba Dacă Dumnezeu a creat totul, cine L-a creat pe Dumnezeu?''[1]

Întrebarea este bazată pe relația dintre cauză și efect. Totul poate fi privit ca un efect și va fi atribuit unei cauze anterioare care, în schimb este atribuită unei cauze anterioare și așa mai departe. Însă, trebuie să ne amintim că cauza este doar o ipoteză pentru că nu are nici o existență obiectivă. Tot ceea ce există în mod obiectiv este o secvență particulară a circumstanțelor, care este repetată adesea (dar nu întotdeauna). Dacă această ipoteză este aplicată existenței, noi nu putem găsi un creator al primei cauze deoarece fiecare creator trebuie să fi avut un creator. Rezultatul este un lanț interminabil de creatori.[2]

Creatorul trebuie să fie de Sine Existent și Unic, fără egal și fără asemănare. Doar Creatorul crează într-adevăr și determină posibile cauze și efecte pentru Creatia Lui. Din acest motiv, vorbim despre Dumnezeu ca Susținător ce deține și dă viață Creației.

 

Toate cauzele încep în El, iar toate efectele se termină în El. În realitate, lucrurile create sunt 0-uri care niciodată nu vor fi întrebuințate la nimic, decât dacă Dumnezeu le înzestrează cu adevărată valoare sau existență plasând un 1 pozitiv înaintea lui 0.

În sfera existenței, ceea ce noi numim cauze și efecte nu au nici o influență directă sau indirectă. Trebuie să folosim asemenea termene pentru a înțelege cum o anumită parte din creație este făcută inteligibilă pentru noi și disponibilă pentru a fi folosită. Dar chiar și acest lucru confirmă dependența noastră de Dumnezeu și răspunderea în fața Lui. Dumnezeu nu are nevoie de cauze și de efecte pentru a crea; în schimb, avem noi nevoie de ele pentru a înțelege ceea ce El a creat.

[1] Bukhari, I'tisam, 3.

[2] Noțiunea de lanț interminabil de creatori este unul dintre argumentele folosite de teologii musulmani pentru a explica necesitatea credinței în Dumnezeu.

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce a creat Dumnezeu Universul?

 

« înapoi

Ni percepem lucrurile printr-o perspectivă umană, în timp ce Dumnezeu nu. Oamenii acționează din necesitate sau dorință, iar Dumnezeu nu. Cu alte cuvinte, nu putem asocia atributele și motivațiile umane cu Dumnezeu.

Cine este nemulțumit de crearea Universului? Cine nu își dorește să se bucure de beneficiile Universului și cine nu dorește să caute fericirea? Foarte puțini oameni își exprimă neplăcerea de a trăi pe acest pământ. Unii dintre aceștia s-au sinucis, dar numărul lor este foarte mic. Marea majoritate a oamenilor sunt fericiți că trăiesc, că fie aici și că sunt oameni. Cărei persoane nu îi place să fie îngrijită de către părinții ei, sau să fie hrănită de acea dragoste părintească din timpul copilăriei? Cine se plânge că este tânăr, timp în care bucuria de a trăi se simte în fiecare por? Ce om matur se plânge că are o familie, copii și că trăiește o viață armonioasă cu ei? Cum am putea noi spera să măsurăm fericirea musulmanilor care, chiar dacă cultivă sămânța pentru lumea ce vine, asigură succesul acestei lumi? Aceștia descoperă cheile porților ce duc spre fericirea eternă, și în acest mod sunt fericiți și trăiesc în pace.

Universul, care a fost ornat cu toate felurile de artă, este ca o paradă interminabilă sau o expoziție menită să ne atragă și să ne facă să reflectăm. Diversitatea sa extraordinară și ornamentele sale, abundența fără număr și petrecerea evenimentelor, prezintă o anumită realitate a simțurilor și minților noastre. Această realitate indică existența unui agent ce crează toate aceste lucruri. Prin realitatea lucrărilor și faptelor Sale, ajungem să cunoaștem Făcătorul și astfel, Numele Sale. Prin aceste Nume, încercăm să înțelegem Atributele Sale, iar prin canalele și rugăciunile deschise inimilor noastre ne luptăm să Îl cunoaștem. Această elevare a ființei noastre este inspirată printr-un domeniu larg al realității- lucruri, evenimente, precum și prin relația legăturii noastre cu Universul și a mulțimii Numelor și Atributelor lui Dumnezeu.

Dar de ce a creat Dumnezeu toate aceste lucruri? Să luăm în considerare următoarele: marii sculptori pot produce, din cea mai dură piatră sau lemn, statui ce par a prinde viață, statui ce exprimă cele mai delicate sentimente. Dar nu putem ști că cei care fac aceste opere sunt sculptori decât dacă observăm abilitățile lor.

Putem vedea sau deduce abilitățile lor doar din statuile pe care aceștia le produc sau prin procesul folosit pentru a le fabrica. Orice lucru dorește să-și dezvăluie realitatea ascunsă în el și să demonstreze ceea ce știe prin asumarea unei forme exterioare. Semințele se străduiesc să înflorească, spermatozoidul să ajungă în oul din uter și bulele de apă să ajungă la mal sub forma picăturilor de apă.

 

Setea de a ne arată potențialul și deci de a ne face văzuți și cunoscuți de către ceilalți este o expresie de slăbiciune sau defect, căci toate ființele și dorințele lor sunt doar umbre ale esenței originale. Creatorul nu are nici un defect și nici o slăbiciune. Amintește-ți că nici o manifestare simplă sau compusă a esenței nu este similară cu esența în sine.

Toată arta din Univers ne face conștienți de numele lui Dumnezeu. Fiecare nume, afișat de ceea ce a creat, ne luminează calea și ne ghidează către cunoașterea atributelor Creatorului. Acestea ne stimulează și ne trezesc inimile prin semnele Lui și prin mesajele trimise simțurilor noastre.

Creatorul dorește să se facă cunoscut nouă într-un mod cât mai clar. El voiește să ne arate splendoarea Sa prin varietatea și frumusețea creației; voința și măreția Lui prin ordinea și armonia magnifică din Univers; clemența, compasiunea și grația Sa prin faptul că ne oferă tot ceea ce avem nevoie, incluzând cele mai ascunse dorințe ale noastre. El are însă mult mai multe atribute și nume prin care dorește să se facă cunoscut nouă.

Cu alte cuvinte, El crează și plasează lucruri în această lume pentru a manifesta Măreția și Voința Sa. Privind toate aceste lucruri prin prisma intelectului și prin abilitatea de a înțelege ființele ce au conștiință, El trezește admirația, mirarea și aprecierea lor. Marii artiști își manifestă talentele prin opere de artă; Deținătorul Universului l-a creat pe acesta doar pentru a manifesta Măreția și Omnipotența creativității Sale.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce nu Il putem vedea pe Dumnezeu?

 

« înapoi

Dumnezeu este foarte diferit de creația Sa, căci Creatorul nu poate avea aceleași caracteristici cu ale creației Sale. Deși acest lucru este evident, unii oameni încă mai întreaba de ce Dumnezeu nu poate fi văzut în mod direct.

 

Viziunea directă este foarte limitată. Să luăm în considerare următorul lucru un dinte conține numeroase bacterii. Nici o bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape) pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.

 

Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele noastre sunt condiționate de întelegere. Trebuie să avem o idee generală despre ceea ce vedem pentru a le ințelege. De exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște Creatorul tuturor?

 

Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este Infinit. Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și virtute, și ne căutăm salvarea la mila Lui. Profetul Mohamed [1] a spus:" Comparat cu Locul Onoarei, întregul Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este ca un inel în deșert." [2] Aceste lucruri arată cât de mult depășește Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum putem să Îl percepem pe El?

 

În Coran citim- "Privirile nu-L ating, ci El atinge toate privirile" (6:103)După ascensiunea Profetului la ceruri, Companii Săi L-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu [3]. Abu Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: "Ceea ce am vazut a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?" [4]. Altă dată el a răspuns: "Am văzut o Lumină" [5]. Aceste declarații confirmă bine-știutul lucru: "Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu" [6]. Acestă lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut protector între noi și El.

 

Să luăm în considerare lucrurile din alt unghi. Ibrahim Haqqi spune: "În toată creația, nu este nimic similar, egal sau contrar lui Dumnezeu. Dumnezeu este deasupra oricărei forme. Într-adevăr, El este imun și liber de orice formă." Putem distinge diferite lucruri doar pentru că există un lucru similar, egal sau contrar lor.De exemplu, cunoaștem semnificația cuvântului "lung" prin compararea cu "scurt". În absența unor asemenea mijloace de comparație, precum în cazul lui Dumnezeu, nu putem compara sau distinge. Acesta este înțelesul frazei " Dumnezeu este desupra oricărei forme."

Cei care doresc să Îl vadă pe Dumnezeu în mod direct caută să se gândească sau să fie conștienți de existența Lui. Nu Îl putem vedea deci, nu ne putem gândi sau fi conștienți de existența Lui; căci El el diferit de orice formă, calitate, cantitate, concepție sau gândire umană.

 

Teologii musulmani spun: "Dumnezeu este diferit de orice concepție pe care ne-am face-o noi asupra Lui." Sufiții spun: "Noi nu Îl putem concepe pe Dumnezeu, căci suntem înconjurați de miile lui văluri protectoare."

 

Oamenii înțelepți au afirmat că Dumnezeu există dar nu poate fi perceput de simțurile umane. Singura cale de a-L cunoaște este prin intermediul Profeților, pe care El i-a desemnat ca Mesageri ai Revelației Sale. Dat fiind acest lucru, trebuie să acceptăm ghidarea Revelației dacă vrem să Îl cunoaștem.

 

Luați în considerare următoarea analogie. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră închisă. Atunci când cineva bate la ușă, vă puteți face o impresie vagă despre cine ar putea fi. Dar, puteți ghici doar acele atribute ale sale. Tot ceea ce știți sigur este că bate cineva. Puteți deschide ușa și puteți întreba acea persoană cine este pentru a o cunoaște. În acest fel puteți afla cu siguranță atributele sale. Această analogie ne ajută să găsim un răspuns la cum Îl putem căuta pe Dumnezeu.

 

Privește creația. Este imensă, prezintă unitate si formă, frumusețe și armonie, utilitate, dar depinde doar de noi să percepem existența lui Dumnezeu. Când vedem o mulțime de materiale produse dintr-unul singur, ne dăm seama că cineva le-a fabricat, căci putem înțelege că nu s-ar putea fabrica singure. În mod asemănător, putem deduce din ceea ce vedem în creația asta că nu s-ar fi putut crea singură; Creatorul este Cel care i-a dat viață.

 

Dar această asemănare se termină aici. Îi putem găsi pe cei care au creat produsul și ii putem cunoaște, însă nu se poate întâmpla același lucru cu Creatorul nostru. Ar fi ca și cum bucățile de material ar cere ca cei care le-au creat, să se facă cunoscuți lor. Acest lucru este imposibil. Fără un sprijin din partea Creatorului, tot ceea ce putem noi face este doar să presupunem cine bate la ușă.

 

Revelația ne deschide nouă porțile. Revelația lui Dumnezeu oferită Profeților și învățăturile acestora ne dau nouă oportunitatea de a răspunde creației ca semne ce semnifică existența și atributele Creatorului [7]. Prin intermediul Profeților noi invățăm să contemplăm asupra atributelor Sale. O înțelegere adevărată a acestora presupune ca noi să urmăm calea Profeților: experiență interioară și contemplare, ce pot fi acumulate doar prin observarea absolută si sinceră a decretelor Divine, studiu obiectiv și meditație profundă. Dacă facultățile noastre interioare nu sunt dezvoltate, nu putem concepe înțelesul creației și astfel nu putem contempla atributele Divine manifestate prin intermediul creației.

 

Chiar și așa, nu oricine poate înțelege esența Divină. De aceea se spune: Numele Sale sunt cunoscute, Atributele Sale sunt înțelese, iar esența Sa există. Așa cum spunea Abu Bakr: A înțelege esența Lui înseamnă a recunoaște că esența Sa nu poate fi înțeleasă.

 

Datoria noastră este să rămânem supuși legământului nostru cu Dumnezeu și să Îl căutăm: O, Tu care esti venerat. Nu putem aspira la o înțelegere absolută a Ta, dar credem că ești mai aproape de noi decât venele noastre jugulare. Simțim existența Ta și apropierea în adâncurile inimilor noastre prin Universul pe care Tu l-ai creat și ni l-ai deschis nouă precum o carte, precum și prin minunata armonie a formelor din toate părțile creației Tale. Ajungem să percepem că suntem integrați în toată sfera aparițiilor Tale, și astfel sufletele noastre își găsesc liniștea, iar inimile noastre pacea.

 

[1] În literatura tradițională islamică, orice menționare a numelui Profetului este urmată de o urare de binecuvântare: "pacea fie asupra lui". În cazul Companionilor sau a altor musulmani pioși, fraza folosită este: "Dumnezeu să fie mulțumit de el (sau ea)". Amândouă sunt obligații religioase.

[2] Tabari, Tafsir, 3:77.

[3] Companionii Profetului sunt cei care se adunau în jurul lui pentru a  primi instrucțiuni și pentru a-i urma exemplul îndeaproape. Aceștia sunt considerați elita și avangarda națiunii musulmane, și le este acordată toată admirația și respectul.

[4] Muslim, Iman, 291; Ibn Hanbal, Musnad, 5:147.
[5] Muslim, Iman, 292.
[6] Muslim, Iman, 293; Ibn Maja, Muqaddima, 13; Ibn Hanbal, Musnad, 4:13.
[7] De exemplu: Milostivul, Înțeleptul, Atotputernicul, Atotștiutorul.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost scris Coranul de catre Profetul Mohamed?

 

« înapoi

Datorită faptului că această întrebare a generat multe scrieri, îmi voi baza răspunsul pe cele mai pertinente puncte.


Această afirmație este făcută de către Orientaliști[1], așa cum era făcută de predecesorii lor: scriitorii creștini sau evrei care respingeau răspândirea islamului. Primii care au făcut-o au fost oponenții Profetului (s.a.a.w.s), după cum citim în Coran:


Când li se citesc versetele Noastre ca dovezi vădite, cei care tăgăduiesc spun despre Adevăr când vine la ei: "Acestea sunt o vrajă vădită!" ori spun: " El le-a născocit!" (46-7-8)


Aceștia erau disperați să își protejeze interesele împotriva dezvoltării islamului și au sperat, așa cum o fac și omologii lor moderniști, să împrăștie dubii asupra autorității divine a Coranului.


Coranul este unic printre Scripturi în două aspecte, care sunt acceptate chiar și de cei care resping Islamul. În primul rând, Coranul există scris în limba arabă, limba sa originală fiind încă foarte răspândită și vorbită în zilele noastre. În al doilea rând, textul său este demn de toată încrederea, deoarece nu a fost schimbat, editat sau alterat de-a lungul timpului.


În schimb, versetele creștine nu mai există în limba originală în care au fost scrise; limba versiunii cele mai vechi ale Scripturii este o limbă moartă[2]. În plus, textele Scripturii au fost schimbate, re-editate de către oameni de-a lungul multor generații, prentu a promova diferite interpretări sectante. Aceste texte și-au pierdut autoritatea de Scripturi, și au servit doar ca mitologie națională sau culturală pentru grupuri ale căror strămoși au creat propriile lor versiuni. Acesta este, mai mult sau mai puțin, consensul vestic asupra statutului acestor Cărți cândva Divine.


Timp de aproape 200 de ani erudiții vestici au supus Coranul aceleeași examinări riguroase. Cu toate acestea, ei nu au putut dovedi că Coranul a suferit vreo schimbare așa cum au suferit Scripturile. Ei au descoperit că musulmanii, precum creștinii, s-au împărțit uneori în grupuri. Dar, spre deosebire de creștini, toate grupările islamice și-au justificat opiniile referindu-se la același Coran. Alte versiuni ale Scripturilor ar mai putea fi încă descoperite.[3] Toți musulmanii cunosc doar Coranul, păstrat perfect, scris cu aceleași cuvinte încă de la moartea Profetului (s.a.s), când s-a încheiat Revelația.[4]


Musulmanii dețin de asemenea și o dovadă a învățăturilor Profetului (s.a.s) în Sunna, implementarea islamului în viața de zi cu zi. Multe, dar cu siguranță nu toate dintre faptele și cuvintele Profetului (s.a.a.w.s) sunt păstrate în scrierile hadis[5]. Aceste două surse nu se poate să fi fost mai diferite în conținut, calitate și exprimare.

 

Toți arabii care l-au auzit și văzut pe Profet (s.a.s) vorbind, indiferent de religia pe care aceștia o aveau, au recunoscut că cuvintele acestuia erau concise și convingătoare. Când au auzit Coranul, ei au fost copleșiți de uimire și extaz. Putem simți în hadis vocea unuia care se adresează altor oameni, o persoană ce adresează întrebări grele, care, atunci când vorbește o face cu o anumită gravitate și cu uimire în fața Voinței Divine. Coranul, pe cealaltă parte este văzut ca fiind imperativ și sublim, având o măreție a stilului și a conținutului transcendente. Să presupunem că Coranul și hadis-ul au aceleași origini ar însemnă să sfidăm simțurile și rațiunea.


Coranul este independent de orice contribuție omenească în transcendența persepectivelor și a punctelor de vedere. În unele pasaje din anumite Scripturi, cititorii sau ascultătorii ar putea simți pe alocuri prezența Mesajului Divin adresat umanității. În Coran, fiecare silabă aduce cu sine această intensitate sublimă ce aparține Mesajului Divin ce provine de la Unicul, Atotștiutorul, Milostivul.


Despre Coran nu se poate discuta în mod abstract, deoarece este nevoie ca noi să îl putem înțelege și să ne îmbunătățim stilul de viață. Coranul are puterea de a-și pune amprenta în adâncul ființei noastre și ni se adresează nouă ființelor umane competente din punct de vedere fizic și spiritual ca creaturi ale Milostivului. Coranul nu se adresează numai uneia dintre subfacultățile noastre umane (rațiunii filozofice de exemplu), ci și sensibilității noastre poetice și artistice, abilității noastre de a ne descurca în afacerile politice sau legale, nevoii noastre de compasiune și putere de iertare mutuală, dorinței noastre puternice de cunoaștere și de consolare; se adresează tuturor, indiferent de vârstă, gen, rasă, locație sau moment.


Această transcendență poate fi găsită în orice chestiune menționată în mod special în Coran. De exemplu, a avea grijă de părinții mai în vârstă este o faptă ce stă de-a dreapta credinței în unicitatea lui Dumnezeu și de a aminti mereu unei soții divorțate că trebuie să rămână supusă lui Dumnezeu Atotștiutorul. Un asemenea raționament îi aparține doar lui Dumnezeu, însă slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu pot descrie efectul său: permite îndreptarea sinelui lăuntric ce face posibile acțiunile virtuoase. Deci, cel ce face fapta o face cu grație, iar cel ce beneficiază de pe urma ei nu se simte umilit sau jignit.


Coranul își provoacă detractorii să compună un capitol care să îl poată egala; pentru că până acum nu a reușit nimeni acest lucru. De fapt, așa ceva nici nu poate fi posibil, pentru că numai lui Dumnezeu i se poate atribui perspectiva transcendentă a Coranului. Gândurile și aspirațiile noastre sunt afectate și condiționate de factorii înconjurători. De aceea, mai devreme sau mai târziu toate lucrările produse de mâna omului dispar sau sunt prea generale pentru a avea o oarecare influență reală sau prea precisă de a produce un bine înafara ariei căreia se adresează. Orice am produce deține valoare limitată doar datorită acestor considerente menționate mai sus. În Coran se spune:


Spune: "Dacă oamenii și ginii s-ar strânge ca să facă ceva asemenea acestui Coran, ei nu vor face nimic care să îi semene, chiar dacă s-ar sprijini unii pe alții." (17:88)


Coranul reprezintă cuvântul Atotștiutorului și Atoatevăzătorului, Cel care știe totul despre Creația Sa. Din acest motiv El are capacitatea de a înțelege și de a testa Creația Lui treptat, în timp ce o instruiește. Pentru cei credincioși, conștientizarea faptului că se află în fața Mesajului Divin, în fața cuvintelor Coranului, îi face să tremure, iar atmosfera din jurul lor se transformă deodată.


Esența Coranului este de asemenea un argument puternic ce demonstrează Autoritatea sa Divină. Cei care susțin că un om L-a scris nu pot susține cu nici o dovadă afirmația lor. Alte Scripturi, datorită faptului că au suferit intervenții umane, susțin că noi știm cum să fim falși. De exemplu, ei menționează un anumit lucru din creație sau un fenomen natural (de exemplu, Potopul), despre care știm din fapte științifice, adică prin intermediul fosilelor sau a descoperirilor astronomice, că este fals. Oamenii au modificat acele Scripturi pentru ca ele să folosească propriei lor puteri de înțelegere, cu rezultatul că progresul științei a făcut posibilă demonstrarea faptului că acea putere a lor de înțelegere și Scripturile lor sunt irelevante și învechite. Oricum, Coranul nu a fost supus unui asemenea tratament.


Dacă într-adevăr Coranul a fost scris de o persoană, cum este posibil ca tot ce se află în El să fie adevărat, ținând cont că toate acele lucruri erau neștiute în acele timpuri când a fost primită Revelația?


Cei care tăgăduiesc nu au văzut că cerurile și pământul erau o singură bucată? (21:30)

Abia acum câțiva ani am putut într-adevăr contempla acest verset în sensul său literal. În mod asemănător, când citim acum:

 

Dumnezeu a ridicat cerurile fără stâlpi pe care să-i vedeți. Apoi s-a așezat pe Tron. El a supus soarele și luna; fiecare alergând către un anumit soroc. El cârmuiește totul și lămurește semnele. Poate vă veți convinge de întîlnirea cu Domnul vostru (13:2) putem înțelege ce semnifică stâlpii invizibili și forțele centrifuge ce susțin balanța între corpurile cerești. De asemenea, înțelegem din aceste versete dar și din (55:5; 21:33,38,39 ; 36:40) că soarele și luna sunt stele cu o durată de viață fixă, că puterea lor de a oferi lumină va dispărea și că ele urmează o orbită ce a fost determinată cu cea mai mare exactitate.

 

O înțelegere literală a acestor versete nu diminuează responsabilitatea ce vine o dată cu înțelegerea lor- Poate vă veți convinge de întâlnirea cu Domnul vostru. Scopul acestor versete nu s-a schimbat ci doar cunoștințele noastre despre fenomene. În cazul fostelor Scripturi, avansul științei nu a făcut decât să scoată la iveală toate inadvertențele ce le conțineau, în contrast cu Coranul- progresele științifice nu au făcut greu de crezut sau de înțeles nici măcar un singur verset; din contră, un asemenea progres a ajutat la înțelegerea multor versete.

 

Cu toate acestea, unele persoane încă mai susțin că Profetul (s.a.a.w.s) a scris Coranul. Ei susțin ceva ce este imposibil din punct de vedere uman. Cum ar fi putut ști un om ce trăia în secolul al șaptelea, lucruri care abia recent au fost acceptate ca adevăruri demonstrate științific? Cum poate fi afirmat un asemenea lucru, bazându-ne pe rațiune și simțuri? Cum ar fi putut descoperi Profetul (s.a.a.w.s), cu o acuratețe anatomică și biologică tot ceea ce s-a confirmat abia recent (că laptele este produs în țesutul mamar)? Cum ar fi putut El descoperi modul în care se formează norii de ploaie sau grindina, sau să determine calitatea de fertilitate a vântului, sau să explice cum se formează continentele sau întinderile de pământ? Cu ajutorul cărui telescop gigantic a aflat el despre expansiunea fizică a Universului și cu ce aparat de raze x a putut el explica diferitele stagii ale evoluției embrionului în uterul femeii?


O altă dovadă a originii divine a Coranului este aceea că tot ce prezice, se adeverește. De exemplu, Companionii au privit Pactul Hudaibiyya ca pe o înfrângere: Revelația a spus că ei vor intra în Moscheea Sacră în siguranță și că Islamul va domni peste celelalte religii (48:27-28). Era de asemenea promis că romanii (bizantinii) vor învinge persanii la câțiva ani după înfrângerea lor în 615 și că musulmanii vor distruge aceste două superputeri (30:2-5) într-un timp în care existau doar 40 de credincioși, toți fiind persecutați de către șefii de stat mecani.


Deși Profetul (s.a.s) era un om perfect, putea de asemenea să facă greșeli în ce privește lucrurile care nu aveau legătură cu Islamul sau cu Revelația. De exemplu:


•Când a scutit câțiva ipocriți de a participa la jihad, el a fost criticat: Dumnezeu să te ierte! De ce le-ai îngăduit, înainte ca să-ți apară cei sinceri și să-i afli pe cei mincinoși? (9:43)

•După bătălia de la Badr a fost învinuit: Un profet nu are căderea să ia prinși, până ce nu a supus ținutul.Voi doriți deșărtăciunile Vieții de Acum, iar Dumnezeu vă dorește Viața de Apoi. Dumnezeu este Înțelept, Puternic. Dacă o Carte de la Dumnezeu n-ar fi venit mai înainte, o osândă dureroasă v-ar fi luat șpentru ceea ce v-ați însușit. (8:67-68)

•O dată a spus că va face ceva a doua zi, dar nu a spus "cu voia lui Dumnezeu". I s-a atras atenția: Nu spune niciodată de un lucru "îl voi face mâine", fără să adaugi "de-o vrea Dumnezeu!" (18:23-24) și Porunca lui Dumnezeu este soartă hotărâtă (33:37).

•Când a jurat că niciodată nu va mai mânca miere sau șerbet făcut din miere, a fost mustrat: O, Profetule! De ce oprești ceea ce Dumnezeu ți-a îngăduit cu soțiile tale? Dumnezeu este Iertător, Milostiv. (66:1)


În alte versete, când îndatoririle și responsabilitățile Profetului (s.a.a.w.s) sunt aduse în prim plan, se poate observa limita autorității sale. Există o diferență mare între Mesager și Mesajul care i-a fost trimis, la fel de mare precum un om și Creatorul lui.


Orientaliștii neagă autoritatea divină a Coranului de teama Islamului. Multe dintre miracolele care au avut loc au fost asociate cu Coranul. Cel mai vizibil miracol a fost acela de a stabili o civilizație cu o durată de viață lungă. A pus bazele reformelor administrative, legale și fiscale necesare pentru a susține un stat vast compus din comunități culturale diferite și religii.

 

Coranul a insuflat o curiozitate veritabilă oamenilor de a studia natura și de a călători în scopul de a cunoaște alte culturi și alți oameni. Îndemnând oamenii să ofere bani pentru întreprinderi comerciale și pentru a abandona interesele, s-a asigurat astfel că bogăția comunității este în plină creștere.

 

Coranul a inspirat primele programe de combatere a analfabetismului, precum și programe de igienă, deoarece acestea erau foarte importante pentru venerare. Coranul a ordonat de asemenea redistribuirea organizată a surplusului de bogăție celor nevoiași sau săraci, orfanilor sau văduvelor, pentru eliberarea sclavilor și pentru susținerea noilor musulmani.


Lista poate continua considerabil, căci numai Coranul a putut realiza ceea ce mulți oameni își doreau. Au existat multe idei umane de a stabili sau conduce o societate ideală, sau cel puțin un sistem sau o formulă de a rezolva problemele sociale, culturale sau politice în mod egal. Dar a funcționat sau a durat vreodată măcar una dintre ele?


Cei ce neagă autoritatea Divină a Coranului se tem de asemenea de puterea lui și de faptul că într-o zi musulmanii se vor supune comenzilor sale și vor restaura civilizațiile lor. Ei ar prefera ca elita islamică, dar și ceilalți musulmani, să creadă că Coranul este opera unei ființe umane ce aparține unei anumite perioade de timp și loc, și care nu mai este relevant pentru aceste timpuri. O asemenea credință ar retrograda Islamul la statutul curent al creștinității: o aducere aminte a ceva ce a apus de mult.


Asemenea oameni vor ca musulmanii să creadă că Coranul aparține secolului al 7-lea. Ei recunosc, doar pentru a-i măguli pe musulmani, că Coranul deținea idei foarte avansate pentru acele timpuri. Deci, ei sunt cei avansați acum, cei care oferă un stil de viață și libertate intelectuală, iar Islamul și Coranul sunt învechite. Dar, cu toate acestea, progresele științifice atestă acuratețea Coranului asupra întrebărilor bazate pe fenomene naturale și ne ajută să Îl înțelegem mai bine, așa cum îmbunătățirile relațiilor și psihologiei umane din sfera noastră de cunoaștere vor deveni reale.


A pretinde că Coranul a fost scris de mâna unui om presupune eșecul de a înțelege că toți indivizii sunt supuși lui Dumnezeu, Cel care ne-a oferit totul. Noi nu ne creem pe noi înșine, ci viața ne este oferită nouă, așa cum ne sunt oferite și capacitățile de a simți milă, de a contempla și de a înțelege. Ne este oferită această lume extrem de subtilă, variată și care mereu se reînnoiește, pentru a ne exersa aceste abilități. Coranul este un dar milostiv și nu există posibilitatea ca El să fi avut autor uman.

 

[1] Orientalismul este o disciplină academică ce a rezultat din nevoia crescândă a Europei imperialistice de a înțelege și controla coloniile sale islamice. Conducătorii acestei discipline erau de obicei misionari sau slujitori ai guvernului colonial. Mai multe informații despre dezvoltarea Orientalismului în cartea Orientalismul de Dr. Edward Said (Random House: 1979).
 

[2] Potrivit site-ului encyclopedia.com, cărțile ce datează de la începutul perioadei creștine au fost scrise în koine, o formă a greceștii folosite în regiuni biblice ale secolului 4 BCE. Greaca modernă este de fapt foarte diferită de aceasta. De fapt, învățații creștini nici măcar nu știu ce limbă folosea Iisus atunci când predica oamenilor sau în relațiile cu ceilalți –ebraică, aramaică sau greacă.
 

[3] Ne întrebăm de ce învățații creștini și evrei au refuzat, atâția ani, să scoată la iveală papirusul de la Marea Moartă. Ar putea afecta aceste texte anumite interpretări ale creștinilor asupra unor pasaje sau idei biblice?
 

[4] În trecut unele grupări șiite au afirmat că versetele coranice au fost modificate sau șterse, doar pentru a-l priva pe Ali și pe descendeții lui de locul binemeritat în lumea islamică. Tusi, un învățat șiit renumit, cunoscut pentru două dintre colecțiile șiite de hadis-uri, a respins în mod categoric această afirmație, așa cum o face și marea majoritate a învățaților șiiți. Tusi îi consideră necredincioși pe toți cei care acceptă această afirmație.


Coranul a fost scris pe hârtie din următoarele motive. La scurt timp după moartea Profetului, aproximativ 700 de musulmani care memorase Coranul au fost uciși în timpul bătăliei pe care au avut-o cu Musaylima Mincinosul. Umar i-a cerut lui Abu Bakr să strângă anumite lucruri personale ce aparțineau Profetului (scrieri pe frunze, pietre sau piei), pentru a se asigura că nimic nu va fi modificat, adăugat sau șters. Abu Bakr l-a numit pe Zayd ibn Harith pentru a îndeplini acest ordin, iar acesta a fost cel care a produs copia oficială. Copia a fost apoi verificată de cei care memorase Coranul pe de rost. Ali nu a contestat autenticitatea copiei oficiale și nu a încercat să o schimbe în cei 5 ani de domnie. Recent s-au descoperit cărți coranice vechi de 1400 de ani în Asia Centrală, iar acestea nu diferă cu nimic atunci când sunt comparate cu Coranul din ziua de azi.


[5] Studierea hadis-urilor a devenit o știință exactă între învățații musulmani. Textul hadis-urilor a fost verificat cu cel al Coranului și s-au dovedit a fi autentice. Dacă se găsea orice inadvertență, hadis-ul era îndepărtat imediat. La câteva generații după moartea Profetului s-a descoperit o altă metodă de a verifica autenticitatea hadis-urilor. Această metodă era aceea de a studia viețile celor care transmiteau aceste hadis-uri. S-au scris multe cărți pe tema acestei științe.

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poate rezolva Islamul toate problemele?

 

« înapoi

Răspunsul acestei întrebări este Da. Ceea ce voi relata aspura acestui subiect a mai fost relatat de multe persoane. Multe predici la adresa islamului ce provin din lumea vestică sunt un argument puternic ce susțin abilitatea islamului de a rezolva o bună parte din probleme.

Cine poate conduce o fabrică mai bine dacă nu cel care a construit-o? Când vrem ca un aparat electronic să funcționeze, consultăm pe cineva înainte de a-l cumpăra. În același fel, Cel care ne-a creat pe noi știe mai bine cum ar trebui să decurgă viața noastră socială și individuală. În mod concret, El ne-a oferit cel mai bun sistem prin care noi oamenii putem trăi: Islamul.

În ziua de azi putem observa în jurul nostru ruina sistemelor produsă de mâna omului. Feudalismul, capitalismul, socialismul și comunismul au căzut treptat sau sunt în ruină în prezent, lăsând în urmă doar lamentare și supărare. Islamul, însă, nu și-a pierdut deloc vigoarea sa originală și îl simțim mereu aproape de noi.


 

 

Lumea vestică este conştientă de asta, căci mulți dintre oamenii cu inimi calde de acolo primesc cu bucurie ghizii și prezicătorii musulmani. Chiar și unele biserici au fost de acord să ajute Islamul într-un fel sau altul. Omenirea se îndreaptă către o mai bună înțelegere a islamului și există o convingere răspândită conform căreia Islamul poate rezolva orice problemă.

 

Dacă chiar și inamicii noștri ne apreciază virtuțile, atunci suntem demni de admirație. În aceste timpuri, chiar și dușmanii islamului par să recunoască virtuțile lui. În Europa, mulți dintre cei care au acceptat Islamul, nu admit asta în mod public din cauza fricii politice sau sociale. Adesea, aceștia sunt membri ai bisericilor.

Pentru a obține un răspuns concret, trebui să adresăm o anumită întrebare detaliată. Este imposibil să arătăm cum anume rezolvă Islamul toate problemele. Dacă cei care afirmă că Islamul nu ne poate rezolva problemele, mi-ar adresa o anumită întrebare, aș fi bucuros să le răspund.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Care este rolul profetismului si al profetilor?

 

« înapoi

Profetismul este cel mai mare rang dar și cea mai mare onoare pe care un bărbat îl poate primi de la Dumnezeu. Asta dovedește superioritatea lăuntrică a unui om asupra celorlalți. Un profet este ca o ramură ce se întinde de la Dumnezeu la aria umană. El posedă un intelect suprem ce penetrează realitatea lucrurilor și a evenimentelor.

Profetul este omul ideal, pentru că toate facultățile lui mintale sunt perfect active și armonioase. El se luptă și înaintează rapid spre Rai, așteaptă inspirația Divină pentru a găsi soluții problemelor cu care se confruntă și este veriga de legătură între această lume și cea de Dincolo. Corpul lui este supus inimii sale pe care o urmează, spre scaunul intelectualității spirituale. Percepțiile și cugetările lui sunt întotdeauna direcționate spre Numele și Atributele lui Dumnezeu. Profetul înaintează către ceea ce percepe, și astfel ajunge la destinația dorită.

Puterea de percepție a unui Profet, dezvoltată la maxim- văzul, auzul și cunoașterea- depășește pe cea a tuturor oamenilor. Această putere de percepție nu poate fi explicată în termeni ce țin de lumină, sunet sau unde sonore; oamenii obișnuiți nu vor putea dobândi niciodată cunoștințele lui Dumnezeu.

Prin dezvăluirea Mesajului Divin și a ghidării, Profeții ne oferă o viziune limitată asupra creației pentru ca noi să o putem înțelege câtuși de puțin. Fără aceștia nu am putea vedea sau înțelege adevărata natură și adevăratul sens al lucrurilor și evenimentelor, și nici să ne descurcăm în mediul înconjurător. Ei ne învață de asemenea și ce semnifică Dumnezeu și Numele Lui.

Prima lor misiune este aceea de a ne învăța ce înseamnă realitatea, adevăratul scop și înțeles al acestei vieți. Din moment ce Dumnezeu se află înafara puterii noastre de percepție, Profeții trebuie să fie cei mai ascultători, conștiincioși și disciplinați în a-și îndeplini sarcinile. Dacă ei nu ar fi vorbit clar despre Creator, noi nu am fi știut sau spus nimic despre Dumnezeu.

Tot ce există în Univers etalează Numele și Atributele Celui Atotputernic, al Creatorului care le cuprinde pe toate. În același fel, Profeții sunt supuși și credincioși relației subtile, misterioase dintre Dumnezeu și Numele Lui. Deoarece datoria lor este să știe și să vorbească despre Dumnezeu, aceștia înțeleg adevăratul sens al lucrurilor și evenimentelor pe care apoi îl transmit direct și sincer umanității.

Atunci când ne aflăm într-un loc necunoscut nouă, avem nevoie de un ghid. Această analogie se aplică rolului Profeților. Cel care a creat totul pentru a se face cunoscut nouă ne-a trimis ghizi, adică pe Profeți, pentru a ne face cunoscute nouă Numele și Atributele Sale și pentru a ne ghida spre calea cea bună. A trece cu vederea o asemenea nevoie ar însemna că creația nu ne este folositoare. Deci, se pare că toți oamenii vor fi informați asupra acestor lucruri de către un Profet, trimis de Dumnezeu.

Coranul este foarte explicit în acest sens: Căci am trimis fiecărei adunări câte un Mesager (căruia i-am comandat) : " Servește-L pe Dumnezeu și evită răul" (16:36). Cu toate acestea, mulți oameni au uitat treptat toate învățăturile Divine și au căzut în capcana de a sfida Profeții și de a ajunge chiar la idolatrie. Câteva exemple ar fi: zeitățile muntelui Olimp în Grecia Antică, divinizarea râului Gange în India și multe alte asemenea locuri. Ne este imposibil să înțelegem cum anume a apărut Confucius în China și Brahma în India, chiar și acceptând diferența enormă dintre forma originală și cea actuală a diferitelor religii. Este la fel de dificil ce anume au vrut ei să transmită prin mesajele lor și în ce fel au fost ele corupte de-a lungul timpului.

Dacă Coranul nu ni l-ar fi prezentat pe Iisus, noi nu am fi avut o idee clară despre viața lui și învățăturile sale. Cu trecerea timpului, preoți (și alții) au amestecat adevărul provenit de la Iisus cu filozofiile și idolatria greacă și romană, au atribuit puteri divine oamenilor simpli și L-au antropomorfizat pe Dumnezeu. Trinitatea este un exemplu elocvent. Probabil că Roma ar fi acceptat creștinismul ca religie oficială de stat doar dacă festivalurile, riturile, zilele sfinte și ritualurile păgâne ar fi fost incorporate. Dacă nu ar fi existat revelația edificatoare a Coranului, ne-ar fi fost greu să Îl deosebim pe Iisus Hristos de Adonis sau Dionisio[1].

Ținând cont că Creștinismul este relativ recent, și de ceea ce ei i-au făcut Profetului lor și Cărții lui, ne întrebăm câți oameni au mai căzut în aceeași capcană. Un hadis autentic spune: "Discipolii unui Profet vor duce mai departe misiunea lui după moartea acestuia, dar unii dintre urmașii lui vor distruge mai târziu tot ceea ce el a produs."[2] Acesta este un punct de vedere foarte important.


 

 

Multe dintre religiile existente în acest moment sunt considerate false, legende sau superstiții din cauza malițiozității inamicilor lor (sau a greșelilor urmașilor lor), în ciuda faptului că ele provin de la cea mai pură sursă-Divinitatea.

 

A afirma că un om este Profet când de fapt nu este, arată absența credinței, la fel ca în cazul refuzului de a crede într-un Profet adevărat. Pe cealaltă parte, dacă cazul celorlalte religii false este similar cu cel al creștinismului, ar trebui să le privim cu o anumită rezervare. Ar trebui să luăm în considerare ceea ce Budismul și Brahmanismul ar fi semnificat cu adevărat în formele lor originale, precum și doctrinele atribuite lui Confucius sau practicele și credințele shamanismului. Poate încă mai există unele rămășițe a ceea ce ele au semnificat în variantă originală.

Este posibil ca religiile cândva pure, originale să fi fost distorsionate. Deci, este esențial să putem accepta puritatea bazelor lor cândva originale. Coranul afirmă: Nu există nici o adunare la care să nu fi venit un predicator (35:24), Noi am trimis la fiecare adunare un Mesager (16:36).

Aceste revelații sunt cele care arată că Dumnezeu a trimis Mesageri fiecărui grup de oameni. Coranul menționează numele a 28 de Profeți, dintr-un total de 124.000. Nu știm cu exactitate când și unde mulți dintre aceștia au trăit, dar nu trebuie să deținem asemenea informații, pentru că: Am trimis în trecut vouă Mesageri; dintre care unii vă prezintă adevărul Meu, iar alții un adevăr distorsionat(40:78)

Recentele studii din religia comparată, filozofie și antropologie au arătat că există multe comunități separate care împart aceleași concepte și practici. Printre acestea se numără și trecerea de la monoteism la politeism și a se ruga la Dumnezeu atunci când se află la greu ridicându-și mâinile și cerându-I ceva anume. Multe astfel de fenomene indică o singură sursă și o singură cale de învățare. Dacă triburile primitive rupte de civilizație și influența Profeților cunoscuți prezintă o cunoaștere clară a Unicității lui Dumnezeu, deși aceștia nu știu prea bine cum să își ducă existența conform acelei credințe, un Mesager trebuie să le fi fost trimis într-un anume moment din trecut: Fiecare adunare are un trimis: când vine trimisul său totul este judecatcu dreptate între ei și nimeni nu este nedreptățit. (10:47)

Ce putem spune despre cei ce susțin că lor nu le-a fost trimis nici un Profet? Sunt acești oameni responsabili de credința și acțiunile lor? Potrivit versetului de mai sus, câte un Profet a fost trimis fiecărei adunări. Au existat perioade când a predominat întunericul, dar acele perioade au fost temporare. Cu toate acestea, există posibilitatea ca opera unui Profet să fi fost distrusă complet de idei eronate și rituri. Dar, în astfel de cazuri nu sunt oamenii vinovați de faptul că trăiesc într-o astfel de întunecime. Acești oameni nu vor fi condamnați pentru ceea ce au săvârșit rău, decât atunci când vor fi fost preveniți și nu vor asculta: Nu vă vom pedepsi până ce nu vă vom trimite un Mesager(17:15)

Învățații musulmani au opinii diferite în ceea ce privește acest lucru. Imam Maturidi și școala lui sunt de părere că nimeni nu poate fi scuzat, deoarece există o mulțime de dovezi ce atestă Unicitatea lui Dumnezeu care ne ghidează pe toți către credință. Școala Ashari, referindu-se la versetul de mai sus, susține că prevenirea și ghidarea trebuie să fie premergătoare judecății și că oamenii pot fi trași la răspundere doar dacă acestora le-a fost trimis un Profet.

Mai sunt și persoane care combină aceste două puncte de vedere. Cei cărora nu li s-a trimis un Profet și astfel nu au pășit de bună voie spre necredință sau idolatrie sunt ahl al-najat (cei ce vor fi iertați și astfel vor scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu, cu voia Lui). Acest punct de vedere este bazat pe faptul că unii oameni nu pot analiza mediul în care trăiesc, nu pot înțelege semnificația lui sau deduce cursul adecvat al credinței și al acțiunilor. În primul rând trebuie să li se arate calea cea dreaptă și astfel ei să fie răsplătiți sau pedepsiți, în concordanță cu felul în care își folosesc noile cunoștințe. Cei care cu bună știință aleg necredința și luptă împotriva ei și a religiei, sau cu proprie voință Îl sfidează pe Dumnezeu și comenzile Sale, vor fi pedepsiți și trași la răspundere, în ciuda a cât de izolați ar fi.

[1] Doi zei ce provin din Grecia Antică, ce erau foarte venerați atât în Grecia cât și pe tărâmurile ce îi aparțineau, dar și în Imperiul Roman.
[2] Muslim, Fada il al-Sahaba, 210-12; Ibn Hanbal, Musnad, 417.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cati Profeti au existat? Proveneau toti din Arabia?

 

« înapoi

Profeții au fost trimiși oamenilor în perioade diferite de timp. Un hadis menționează că numărul acestora ar ajunge la 124.000[1], iar altul spune că ar fi 224.000. Numărul acestora nu este important, ci ar trebui să fim conștienți că nici o adunare nu a fost vreodată lipsită de Profet.

A pedepsi o adunare înainte ca aceasta să primească propriul ei Profet este contrar Gloriei și Grației lui Dumnezeu. Prevenirea este premergătoare responsabilității, care ar putea fi urmată de recompensă sau pedeapsă: Chiar cât un fir de praf cine a făcut bine, îl va vedea Chiar cât un fir de praf cine a făcut rău, îl va vedea (99:7-8). Dacă nu li se trimite un Profet, oamenii nu au de unde ști ce e bine și ce e rău, și deci nu pot fi pedepsiți. Deoarece toți oamenii vor fi trași la răspundere pentru faptele lor bune sau rele, putem susține că un Profet a fost trimis fiecărei adunări: Am trimis câte un Mesager fiecărei adunări (cu comanda) Servește-I lui Dumnezeu și evită Răul (16:36)

Profeții nu au fost crescuți doar în Arabia. De fapt, nici măcar nu cunoaștem toți Profeții ce au trăit acolo sau au fost uitați prin alte părți. Cunoaștem doar 28 dintre ei după nume (de la Adam la Mohamed), iar Profetismul a trei dintre ei este neclar[2]. Nu știm de unde anume erau ei. Se presupune că locul mormântului lui Adam și reunirea lui cu Eva este Jidda, dar această informație nu este clară. Știm că Avram a petrecut un timp în Anatolia, Siria și Babilon. Lot a fost asociat cu Sodoma și cu Gomora, în apropierea Mării Moarte; Shu ayb cu Madian; Moise cu Egipt; și Yahya și Zaharia cu țările mediteraneene- este posibil ca ei să fi ajuns spre Anatolia, din moment ce creștinii îi asociază pe Maria și pe Iisus cu Efes. Dar acest asocieri rămân doar presupuneri.

Știm de asemenea și numele unora dintre Profeții trimiși israeliților, dar nu și numele celorlalți, sau unde au apărut. Din cauza faptului că învățăturile lor au fost distorsionate de-a lungul timpului sau pierdute, nu putem spune nimic despre cine au fost aceștia sau unde anume au fost trimiși.

Să luăm cazul Creștinismului. Din cauza Cosiliului din Nicea (325), doctrina originală ce susține Unicitatea lui Dumnezeu este înlocuită cu doctrina umană numită Trinitate. Pentru Biserica Catolică, Iisus a devenit "fiul" lui Dumnezeu, iar Maria a devenit "mama" lui Dumnezeu. Unii credeau, dar vag, că Dumnezeu este peste tot, prezent în toate lucrurile. Așadar, Creștinismul se aseamănă cu practicile și credințele idolatrizante ale Greciei Antice și cei care au urmat această cale au început să asocieze alți oameni sau lucruri cu Dumnezeu, un păcat foarte mare în Islam.

De-a lungul istoriei, devierile și coruperea Adevărului au crescut. Dacă Coranul nu ne-ar fi menționat Profetismul lui Iisus și puritatea Mariei, am fi avut dificultăți în a distinge cultele și riturile lui Jupiter (Zeus) de cele ale lui Iisus și pe cele ale lui Venus (Afrodita) de cele ale Mariei.

Același lucru s-ar fi întâmplat și cu celelalte religii, așa că nu putem spune cu siguranță că fondatorii lor au fost Profeți sau că ei au predat învățăturile lor în anumite locații. Putem doar specula că Confucius, Buddha sau chiar Socrate au fost Profeți. Nu putem oferi un răspuns plauzibil deoarece nu deținem informații clare asupra lor sau a ceea ce ei predau. Oricum, știm doar că învățăturile lui Confucius sau ale lui Buddha au influențat un număr mare de oameni și continuă să o facă.

Unii susțin că Socrate a fost un filozof influențat de Iudaism, dar nu oferă dovezi în acest sens. Cuvintele atribuite lui Socrate de către Pluto erau acelea că el a fost "inspirat" de la o vârstă fragedă să "instruiască" oamenii pentru o mai bună înțelegere și credință. Dar nu este limpede dacă aceste cuvinte sunt adresate corect sau dacă oamenii au înțeles cu adevărat semnificația lor. Știm doar atât: Socrate a predat într-un mediu și într-o manieră ce susțin simțul rațiunii.

Observațiile Profesorului Mahmud Mustafa în analiza a două triburi africane primitive confirmă ceea ce a fost spus mai sus. Acesta afirmă că tribul Maw-Maw crede în Dumnezeu, pe care Îl numesc Mucay. Acest Dumnezeu al lor este unic, acționează singur și nu are nici un asociat, nu este văzut sau simțit, ci cunoscut doar prin opera Sa. El locuiește în Rai, de unde coordonează totul. Din acest motiv își ridică Maw-Maw mâinile atunci când se roagă.

 

Un alt trib, Neyam-Neyam, exprimă teme asemănătoare: există un Dumnezeu care ordonează totul și ceea ce El spune este absolut. Tot ceea ce există în păduri se mișcă doar cu Voia Lui și trimite trăsnete asupra celor ce Îl supără.

 

 

Aceste idei sunt compatibile cu cele exprimate în Coran. Credința tribului Maw-Maw este asemănătoare cu Sura al-Ikhlas din Coran. Cum puteau avea aceste triburi, depărtate de civilizație și de Profeții cunoscuți nouă, o concepție atât de pură despre Dumnezeu? Fiecare adunare are un trimis: când vine trimisul său totul este judecat cu dreptate între ei și nimeni nu este nedreptățit. (10:47)

Profesorul Adil din Kirkuk, Irak, lucra la Universitatea Riyadh ca matematician când l-am întâlnit penru prima oară în 1968. Mi-a povestit că a întâlnit mulți indieni americani nativi în timpul în care învăța pentru doctorat în Statele Unite. El a fost uimit de numărul mare dintre aceștia care credeau într-Unul Dumnezeu, Unul care nu mănâncă, nu doarme și nu este limitat de timp, guvernează toată creația care este dependentă de Voința Sa. Aceștia au menționat de asemenea și unul dintre Atribute: nu are pereche, iar acest lucru urmează să provoace multe conflicte.

Cum putem atribui așa zisa primitivitate a acestor oameni care dețin un concept uimitor despre Dumnezeu? Se pare că adevărații Mesageri le-au dezvăluit aceste adevăruri lor, iar o urmă din acestea se poate încă găsi în ziua de azi în credința lor.

Unii se întreabă de ce nu au existat și femei Profeți. Consensul uimitor al învățaților suniți asupra Legii și Tradiției, este acela că nici o femeie nu a fost trimisă vreodată ca Profet. Înafara unei tradiții discutabile conform căreia Maria și soția faraonului erau credincioase, nu mai există nici un hadis și nici o relatare coranică conform căreia vreo femeie a fost trimisă vreodată ca Profet unei adunări.

Dumnezeu Atotputernicul a creat toate entitățile în perechi. Umanitatea a fost creată pentru a fi însoțitoarea creației și de aceea este adaptată. Perechile de masculi și femele sunt caracterizate de o relație complexă de atracție și repulsie mutuală. Femeile sunt caracterizate de finețe, slăbiciune și compasiune, iar bărbații inclină spre forță, robustețe și competitivitate. Atunci când aceste caracteristici se întâlnesc, se stabilește o viață de familie armonioasă.

În ziua de azi, chestiunea legată de gen a ajuns în punctul în care unii oameni refuză să recunoască propriile diferențe, adică cele dintre un bărbat și o femeie, susținând că cei doi sunt la fel și sunt egali din toate punctele de vedere. Implementarea acestor puncte de vedere a rezultat în stilul de viață "modern" al femeii care lucrează înafara casei, încercând să "devină bărbat", astfel pierzându-și propria identitate. Viața de familie a erodat, copiii sunt trimiși la centre de zi pentru îngrijire în lipsa părinților care sunt foarte ocupați pentru a mai avea grijă și de copiii lor. Această violență produsă împotriva naturii și a culturii a distrus căminul, cândva cunoscut ca un loc ce deține balanța între autoritate și dragoste, pace și siguranță.

Unele principii și legi au fost ordonate Universului de către Dumnezeu cel Înțelept, și a creat oamenii din el cu o caracteristică deosebită. Bărbații sunt mai puternici din punct de vedere fizic și mai capabili decât femeile, construiți pentru a lupta fără a fi nevoiți să se sustragă de la bătălie. Situația este diferită în cazul femeii, din cauza menstruației, recuperarea după nașterea copilului și deci neputința sa de a lua parte la rugăciuni și posturi. Femeile nu pot fi capabile de a îndeplini datorii publice continuu. Cum ar putea o mamă cu un copil în brațe să administreze o armată, să ia decizii de viață și de moarte și să susțină o strategie dificilă împotriva inamicilor?

Un Profet trebuie să conducă umanitatea în orice aspect a vieții sale religioase și sociale, fără nici o limită. De aceea Profetismul este imposibil pentru femei. Dacă bărbații ar putea naște copii, nici ei nu ar putea fi Profeți. Profetul Mohamed (s.a.a.w.s) subliniază acest lucru atunci când descrie o femeie "cele care nu își pot îndeplini obligațiile religioase în totalitate și care nu pot finaliza unele dintre acestea".[3]

Un Profet este un exemplu, un model de a conduce fiecare aspect din viețile noastre, astfel încât oamenii să nu poată susține că le-au fost cerute lucruri pe care ei nu le pot face. Chestiunile legate de femei erau comunicate femeilor de către cele ce trăiau în casa Profetului.


[1] Ibn Hanbal, Musnad, 5:169.  [2] Luqman (31:12), Uzayr (9:30) și Zul-qarnain (18:81-98).   [3] Bukhari, Hayd, 6.

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost misiunea Profetului temporara si limitata?

 

« înapoi

Toate informațiile și resursele de care dispunem arată ca misiunea lui este universală și eternă.


Unii oameni, precum Alexandru Cel Mare, familia romană a Caesarilor, Napoleon, Hitler, dar și imperialiștii Europei, Rusiei și ai Americii au căutat să domine pentru a căpăta putere și autoritate. Dar când Profetul Mohamed (s.a.a.w.s) a spus urmașilor lui să răspândească Islamul în lume, scopul lui a fost de a îndepărta toate obstacolele ce stăteau în calea fericirii oamenilor în această lume și în cea care va urma, să îi împiedice de a merge în Iad și de a-i face să își recâștige valorile pierdute dar și puritatea. Fiind ultimul Mesager, sub Ghidarea și Comanda lui Dumnezeu, viața sa a fost o luptă de a răspândi lumina Islamului cât de departe se putea pentru ca ceilalți oameni să asculte Mesajul Divin. Și au reușit.


Voi oferi câteva exemple pentru a demonstra universalitatea misiunii lui:

Când încă mai era în Meca, a trimis câțiva musulmani în Abisinia. Datorită eforturilor depuse de acei musulmani, mulți oameni au avut șansa de a cunoaște și de a se converti la Islam. Deși această migrare a lor a fost produsă pentru a scăpa de persecuții, a făcut ca Regele Negus dar și alți nobili abisini să treacă la Islam. Aceasta este una dintre primele dovezi de universalitate.

Printre primii musulmani s-a aflat și Bilal (din Abisinia), Suhayb (din Rum, Bizanț), Salman (din Persia) și alții. Deși făceau parte din țări și rase diferite, ei au fost primii musulmani. Faptul că unor asemenea oameni și a multor non-arabi li s-a oferit un asemenea rang și stimă, arată că Islamul a avut de la început o perspectivă universală.

Cu mult timp înainte de cucerirea Persiei și a Iraqului, Profetul (s.a.a.w.s) i-a spus lui Suqara că într-o bună zi el va purta brățările lui Chosroes, fiul lui Ormuz, Împăratul Persiei[1]. Aceste spuse arată că Profetul știa că Islamul va pătrunde până în Persia și Iraq, și asta s-a și întâmplat.

În timp ce se odihnea în casa lui Umm Haram bint Milhan (mătușa din partea tatălui său și soție a lui Ubada ibn Samit), Profetul a adormit pentru puțin timp. Când s-a trezit, a spus zâmbitor: "Mi s-a arătat comunitatea mea. I-am văzut cum luptau pe mare ca regii ce stau pe tronurile lor."[2] 40 de ani mai târziu, Umm Haram l-a însoțit pe Ubada la cucerirea Ciprului. Ea a murit și a fost îngropată acolo, unde încă se mai poate vedea mormântul ei. Ca și mai înainte, se știa deja că Profetul și Companionii lui trebuiau să transmită Mesajul Divin peste mări.

O dată, Profetul le-a spus Companionilor: " Egiptul va fi cucerit după moartea mea. Să fiți buni și binevoitori cu acei oameni. Purtați-vă frumos cu ei, căci între voi există înrudire și datorie."[3] Astfel i-a informat că Islamul va ajunge în Egipt în timpul vieților lor, și i-a rugat să păstreze relațiile de rudenie acumulate prin căsătoria lui cu Maria, care făcea parte din religia coptă egipteană.[4]

Înainte de Bătălia de la Khandaq, în timp ce săpa șanțul, Profetul a prezis cucerirea Hirei, căderea coloanelor palatului lui Chosroes (Imperiul Persan) și cucerirea Damascului. Totul s-a întâmplat așa cum a prezis el.[5]


Multe tradiții profetice și versete coranice arată clar că Profetismul a avut loc în toate națiunile și în toate timpurile. Iată câteva:

Într-un hadis, Profetul spune: " Câte un Mesager a fost trimis fiecărei națiuni. Eu am fost trimis umanității."[6] În altă tradiție, se menționează " negrilor și albilor ". Al- Tabari confirmă acest lucru spunând: "Am fost trimis vouă să va fiu Profet milostiv. Îmi completez misiunea. Milostenia lui Dumnezeu fie asupra voastră."[7]

Când trimisul lui Chosroes l-a vizitat, Profetul i-a spus: "În viitor, religia și suveranitatea mea va pune stăpânire pe tronul lui Chosroes."[8]


Cu multe secole după cucerirea Anatoliei și a Constantinopolului (acum cunoscut ca Istanbul), Profetul a prezis că armatele musulmane vor ajunge în Europa și vor cuceri Constantinopolul. S-au făcut multe încercări pentru a realiza acest lucru, căci Profetul a declarat: "Constantinopolul va fi cucerit. Binecuvântat va fi comandantul care îl va cuceri, și binecuvântate vor fi trupele lui."[9] Din moment ce acel oraș era locuit de foarte mulți oameni, Profetul își ghida comunitatea pentru a duce mai departe Islamul.

 

Versetele coranice care se referă la misiunea Profetului sunt de la sine înțelese. Ele arată clar cum că Revelația transmisă prin Profet a fost destinată umanității. Mohamed (s.a.s) a fost trimis să prevină atât oamenii dar și ginii:
El este un mesaj pentru lumi (38:87).


Aceasta este o amintire, un Coran deslușit care-l previne pe cel care trăiește și care adeverește Cuvântul asupra tăgăduitorilor. (36:70).


Noi te-am trimis tuturor oamenilor ca vestitor și predicator, însă cei mai mulți nu înțeleg. (34:28).


Spune, O voi oameni! Eu sunt trimisul lui Dumnezeu vouă, al celui ce are împărăția cerurilor și a Pământului. (7:158).

Coranul menționează că Profeții de dinainte au fost trimiși unor comunități anume sau țări și atrage atenția asupra diferenței dintre el și ceilalți:
Noi l-am trimis pe Noe poporului său. El spuse:" O, popor al meu! Închinați-vă lui Dumnezeu. Voi nu aveți alt dumnezeu afară de El." (7:59)
Adiților Noi li l-am trimis pe fratele lor Hud. El le spuse: "O, popor al meu! Închinați-vă lui Dumnezeu. Nu aveți alt dumnezeu afară de El." (7:65)
Tamudiților Noi li l-am trimis pe fratele lor Salih. El spuse: " O, popor al meu! Închinați-vă lui Dumnezeu. Nu aveți alt dumnezeu afară de El." (7:73)
Amintiți-vă de Lut și ceea ce a spus poporului său (7:80)
Oamenilor din Madian li l-am trimis pe fratele lor Șu aib. (7:85)


Prin menționarea acestor Profeți, Coranul arată cum fiecărui popor li s-a trimis un mesager, crescut printre ei și făcând parte din aceeași națiune. Deci, este foarte clară diferența dintre cine a fost Profetul unei națiuni și cine a fost Profetul umanității.

Încă de la primirea primei Revelații Profetul (s.a.a.w.s) a fost auzit și respectat peste tot. Învățăturile lui, care au stabilit un mod de viață pentru oameni până în China și Maroc, au atins inimile nenumăratelor persoane în fiecare parte a lumii. Aceste învățături au fost și vor rămâne cel mai trainic model de viață bine pusă în balanță și de a conduce omenirea spre o dezvoltare de durată în orice domeniu.

În ciuda opresiunilor vicioase asupra musulmanilor, vandalizarea culturii lor, interpretarea greșită a istoriei și valorilor, principiile și idealurile islamice rămân încă vii în inimile majorității dintre ei. Într-adevăr, adevărații musulmani sunt respectați și chiar și mulți non-musulmani sunt de acord că problemele noastre se pot rezolva doar prin aplicarea acelor principii. Stoicismul Islamului prin cuceririle și înfrângerile atâtor culturi, limbi și civilizații dovedește că misiunea Profetului a fost destinată tuturor oamenilor și este eternă.
 

 

 

-----------
[1] Înainte de a se converti la Islam, Suraqa l-a alungat pe Profet în timpul emigrării spre Medina, Al-Kamil, 2:74.
[2] Al-Bidaya wa al-Nihaya, 7:152.      [3] Al-Tabari, 4:228.
[4] Copții aparțineau unei secte creștine autonome stabilite în Egipt încă din primele zile ale creștinătății. Ei au aderat la Monofizitism. Site-ul encyclopedia.com denumește Acest curent ca o herezie a secolului 5 sau 6, o reacție împotriva Nestorianismului. Curentul a provocat crezul Consiliului din Chalcedon (451) susținând că Iisus a avut doar natură divină. Deoarece a încercat să devalorizeze Chalcedonul, Estul a fost excomunicat de către Papă până în 519. În Siria, Egipt și Armenia, Monofizitismul a fost cel ce domina, și schizma permanentă stabilită în anul 600 a rezultat în apariția iacobiților, copților și a bisericilor armene.
[5] Al-Bidaya wa al-Nihaya, 4:99  

[6] Bukhari, Jihad, 122

[7] Al-Tabari, 2:625

[8] Al-Kamil, 2:146  

[9] Ibn Hanbal, Musnad, 4:335

 

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce a fost Profetul poligam?

 

« înapoi

Unii critici ai Islamului l-au defăimat pe Profet, susținând că a fost un libertin pe care îl interesa doar propriile nevoi. L-au acuzat ca fi având un caracter josnic, lucru incompatibil cu virtutea, cu faptul că a fost Profet și Ultimul Mesager al lui Dumnezeu, precum și cel mai bun model pe care l-ar putea urma umanitatea. Dar, cu toate acestea, bazându-ne pe biografiile ușor de obținut și pe scrierile și acțiunile lui autentificate, este foarte clar că el a dus cea mai disciplinată viață și căsătoriile lui au făcut parte din numeroasele poveri pe care le-a trebuit duce ca fiind Ultimul Mesager al Lui Dumnezeu.

Motivele pentru care s-a căsătorit de atâtea ori, variază. Însă, toate au ținut de rolul său ca lider al comunității musulmane și cu responsabilitatea de a ghida noii musulmani spre normele și valorile Islamului.

Când Mohamed (s.a.a.w.s) a împlinit vârsta de 25 de ani, înainte de a fi trimis spre următoarea sa misiune, el s-a căsătorit cu Khadija, prima lui soție. Fiind dat mediul cultural înconjurător, fără a lua în considerare faptul că era tânăr, este remarcabil cum s-a bucurat de o perfectă castitate, integritate și încredere. Imediat după ce a fost chemat la Profetism, și-a făcut foarte mulți dușmani, care nu au ezitat să îl calomnieze- și nu o dată au fost persoane care au inventat lucruri rele despre el.

Căsătoria cu Khadija, care era cu 15 ani mai mare decât el, a fost una excepțională atât în ochii Profetului cât și în ochii lui Dumnezeu. Timp de 23 de ani, viața lor a fost o perioadă neîntreruptă de fericire și fidelitate perfectă. În al 8-lea an de Profetism, ea a murit, lăsându-l pe Profet unicul părinte al copiilor timp de 4-5 ani. Chiar și inamicii lui sunt forțați să recunoască faptul că în tot acest timp Mohamed (s.a.a.w.s) nu poate fi acuzat de nici o abatere de la moralitate. Profetul nu a mai avut vreo altă soție în timpul vieții Khadijei, deși opinia publică i-ar fi permis să facă acest lucru. Când a început să se căsătorească și cu alte femei, el trecuse deja de vârsta de 55 de ani, atunci când nu mai există foarte mult interes și dorință pentru căsătorie.[1]

Cum ar fi putut un Profet fi poligam? Această întrebare este pusă doar de cei care nu cred în religie, sau de evrei și creștini. În ceea ce privește prima variantă, aceștia nu au nici un drept să reproșeze ceva celor care urmează o anumită religie. Propriul lor comportament cu sexul opus nu demonstrează decât dorințele lor, indiferent de ceea ce ar spune. Ei nu se îngrijorează de consecințele unor asemenea legături, de faptul că ar putea rezulta copii și cum comportamentul lor libertin îi afectează pe cei tineri. Văzându-se liberi, aderă la practici ca homosexualitatea, iar mai limitat incestul, pedofilia și parteneri de sex masculin sau feminin multipli (ceea ce face ca părintele copilului să fie necunoscut). Asemenea oameni îl critică pe Profet doar pentru a-i coborî pe ceilalți la nivelul lor.

Evreii și creștinii care îl atacă pe Profet din cauza poligamiei, o fac din ură și gelozie față de Islam. Aceștia uită că marii patriarhi evrei, numiți Profeți în Biblie și în Coran sunt venerați de credincioșii acestor trei religii, au practicat poligamia la o scară mult mai mare decât Profetul (s.a.a.w.s).[2]

Poligamia nu a originat de la musulmani. În cazul Profetului (s.a.a.w.s), această practică are o mai mare importanță decât pot crede unii oameni. Într-un anumit aspect, Profetul trebuia să fie poligam pentru a transmite Sunna (statutul și normele legilor islamice). Islamul se ocupă de viața privată a oricărei persoane, iar relații private cu soțiile nu puteau fi ocolite. Deci, trebuiau fi femei care să le ghideze pe celelalte în conducerea acestor relații. Femeile caste din locuința Profetului erau responsabile cu explicarea acestor norme și reguli din aceste sfere private, celorlalți musulmani.

Unele dintre căsătoriile Profetului (s.a.a.w.s) au fost încheiate pentru anumite scopuri:

Soțiile lui erau atât tinere, de vârstă medie, dar și bătrâne, iar normele Islamului puteau fi exemplificate în concordanță cu relația dintre diferite stagii și experiențe ale vieții. Aceste lucruri au fost învățate și aplicate în primul rând în căminul Profetului și apoi transmise celorlalți musulmani de către soțiile lui.

Fiecare soție făcea parte dintr-un trib sau clan diferit, iar acest lucru i-a permis Profetului să stabilească relații de rudenie prin intermediul comunității musulmane ce se răspândea foarte rapid. Acest lucru a făcut posibil ca atașamentul oamenilor de Profet să se răspândească printre musulmani, creând astfel și asigurând egalitatea oamenilor în cel mai practic mod, bazat pe religie.

Toate soțiile Profetului, atât în timpul vieții lui cât și după, au dat dovadă de multă supunere la Islam și au contribuit la a aduce beneficii. Ele au dus mai departe mesajul lui clanurilor lor: experiența lăuntrică și exterioară, calitățile și credința omului a cărei viață reprezintă materializarea Coranului-Islamul aplicat. În acest fel, toți musulmanii au învățat despre Coran, hadis, interpretări ale Coranului și comentarii, jurisprudența islamică, astfel devenind conștienți de natura și esența Islamului.

Prin căsătoriile sale, Profetul a stabilit legături de rudenie prin Arabia. Acest lucru i-a oferit libertatea de a călători și de a fi acceptat ca membru în fiecare familie. Deoarece ei îl priveau ca pe unul de al lor, simțeau că pot merge la el direct pentru a-l întreba despre această viață și cea care va urma.Triburileau avut beneficii de pe urma atașării de el: se considerau norocoși și mândri că puteau avea o relație cu el-Umaiazii (prin Umm Habiba), Hashimiții (prin Zaynab bint Jahsh) și Bani Makhzum (prin Umm Salama).

Ceea ce am afirmat până acum sunt lucruri generale și ar fi putut fi aplicabile tuturor Profeților. Acum vom sublinia condiția Ummahat al-Mu"minin (Mamele credincioșilor):

Khadija a fost prima soție a Profetului (s.a.a.w.s). După cum am menționat mai sus, ea s-a măritat cu el înainte ca lui să îi fie dăruit Profetismul. Deși era cu 15 ani mai mare decât el, ea a dat naștere tuturor copiilor lui, cu excepția lui Ibrahim, care nu a supraviețuit. Khadija era de asemenea și prietena lui, îi împărtășea toate înclinațiile și idealurile. Mariajul lor a fost binecuvântat, căci ei au trăit în armonie timp de 23 de ani. Ea era cea care îi era aproape mereu și îl ajuta în fiecare moment, în fiecare încercare și persecuție primită de la necredincioșii Mecani. El a iubit-o foarte mult și în timpul vieții ei nu s-a căsătorit cu altă femeie.

Căsătoria reprezintă idealul intimității, al prieteniei, al respectului reciproc, al ajutorului și al consolării. Deși loial și credincios soțiilor lui, el nu a uitat-o niciodată pe Khadija și sublinia virtuțile și meritele sale cu orice ocazie. Profetul (s.a.a.w.s) nu s-a căsătorit cu altă femeie decât după 4 sau 5 ani de la moartea Khadijei. Până în acel moment, el le-a fost atât mamă cât și tată copiilor lui, oferindu-le mâncare și provizii în fiecare zi, dar rezolvându-le și problemele și greutățile cu care se confruntau. A presupune că un asemenea om a fost libertin și condus de dorințe sexuale, este un lucru fără sens.

A'isha a fost fiica lui Abu Bakr, cel mai bun prieten și urmaș credincios al Profetului. Unul dintre primii care s-au convertit la Islam, Abu Bakr a sperat dintotdeauna să cimentuiască relația lui cu Profetul printr-o căsătorie. Căsătorindu-se cu A'isha, Profetul a oferit cea mai mare curtoazie și onoare unui om cu care împărțise cele bune și cele rele, la bine și la rău. În acest fel A'isha și Abu Bakr au acumulat distincția de a fi apropiați atât fizic cât și psihic de Profet (s.a.a.w.s).

A'isha s-a dovedit a fi o femeie foarte inteligentă și înțeleaptă, pentru că ea deținea atât temperamentul cât și natura de a transmite mai departe misiunea Profetului (s.a.a.w.s). Prin căsătoria cu Mohamed (s.a.a.w.s), s-a pregătit de pentru a fi un ghid spiritual și profesoară tuturor femeilor- ea devenind cel mai bun student și discipol al Profetului. Datorită lui, asemenea multor altor musulmani binevucântați al acelor timpuri, talentul și capacitățile sale au fost supuse unei maturizări și perfecționări astfel încât să îi ofere ocazia de a-l acompania spre locul fericirii, atât în calitate de soție , dar și de studentă.

Viața și serviciul adus Islamului arată că o asemenea persoană excepțională a fost demnă de a fi soția Profetului. Ea a fost una dintre autoritățile hadisului, un comentator extraordinar al Coranului și o expertă distinsă a legilor islamice. Aceasta reprezenta cel mai bine calitățile interioare și exterioare și experiențele Profetului. Din acest motiv i s-a arătat Profetului în vis că se va căsători cu A'isha. Astfel, atunci când era doar un copil inocent ce nu știa nimic despre afacerile lumești, a fost acceptată în căminul Profetului pentru a fi pregătită pentru tot ceea ce urma să se întâmple.

Umm Salama, care făcea parte din clanul Makhzum, a fost mai întâi măritată cu verișorul ei. Cuplul a îmbrățișat Islamul chiar de la începuturile lui și au emigrat spre Abisinia pentru a evita persecuțiile. După întoarcerea lor, au migrat în Medina. Soțul ei a participat la multe lupte și a murit după ce a fost grav rănit în Bătălia de la Uhud. Fiind conștienți de nevoile și suferința ei ca văduvă cu copii, atât Abu Bakr cât și Umar au cerut-o în căsătorie pentru a o sprijini. Ea i-a refuzat, spunând că nimeni nu este mai bun decât defunctull ei soț.

La puțin timp după acest eveniment, Profetul a cerut-o în căsătorie. Acest lucru este normal, căci această femeie nu s-a înlăturat niciodată de la sacrificii și suferință pentru Islam. Acum că era singură, după ce trăise atâția ani în cel mai nobil clan din Arabia, nu trebuia neglijată. Luând în considerare evlavia, sinceritatea și suferința ei, ea merita cu desăvârșire să fie ajutată. Căsătorindu-se cu ea, Profetul (s.a.a.w.s) a făcut un lucru ce mereu îl realiza: împrietenindu-se cu cei ce nu aveau prieteni, sprijinindu-i pe cei fără sprijin și protejându-i pe cei descoperiți. Aflându-se în acea situație, nu era o cale mai bună de a o ajuta.

Umm Salama era de asemenea inteligentă și învăța repede. Deținea toate capacitățile de a deveni ghid spiritual și învățătoare. Când Profetul a luat-o sub protecția lui, ea era noua studentă în școala cunoașterii și a ghidării, căreia toate femeile îi vor fi fost recunoscătoare. Deoarece Profetul (s.a.a.w.s) ajunsese la vârsta de 60 de ani, căsătorindu-se cu o femeie văduvă cu copii și asumându-și toate cheltuielile și responsabilitățile incluse, acest fapt nu ar putea fi văzut decât ca un act de compasiune ce merită admirația noastră în fața rezervelor lui interminabile de umanitate.

Umm Habiba a fost fiica lui Abu Sufyan, primul și cel aprig dușman al Profetului, precum și susținător al politeismului și idolatriei mecane. Cu toate acestea, fiica lui a fost una dintre primii musulmani. Ea a emigrat către Abisinia cu soțul ei, unde el a renunțat la credința lui și a îmbrățișat Creștinismul. Deși separată de soțul ei[3], ea a rămas supusă Islamului. La puțin timp după asta, soțui ei a decedat, iar ea a fost lăsată singură în exil.

 

 

Companionii, în acele timpuri puțini la număr și incapabili să își ducă existența, nu au putut fi de mare ajutor. Deci, care erau opțiunile ei ? S-ar fi putut converti la Creștinism și în acel fel să primească ajutor și de asemenea s-ar fi putut întoarce la casa tatălui ei, în acele momente un câmp de luptă împotriva Islamului. Ea ar fi putut merge din casă în casă ca o cerșetoare, dar iarăși aceasta este o opțiune la care nu ar fi recurs. Fiind membră a celei mai nobile și bogate familii din Arabia, ea nu ar fi făcut aceste lucruri pentru a nu-și face de rușine familia.

Dumnezeu a recompensat-o pe Umm Habiba pentru exilul său într-un mediu instabil printre oameni de rase și religii diferite și datorită disperării în fața abjurării soțului ei și a morții lui, aranjând ca Profetul să se căsătorească cu ea. Aflând de suferința ei, Profetul i-a trimis o cerere în căsătorie prin intermediul regelui Negus. Această acțiune nobilă și generoasă este o dovadă practică a versetului: Nu te-am trimis Noi ca Salvator al creației ? (21:107)

Umm Habiba a făcut parte din căminul Profetului ca soție și studentă și a contribuit foarte mult la viața morală și spirituală a celor care învățau de la ea. Această căsătorie a fost legătura dintre familia puternică a lui Abu Safyan și căminul Profetului, iar acest lucru a făcut ca membrii ei să își re-evalueze atitudinile. Este de asemenea corect să observăm influența acestei căsătorii, înafara granițelor familiei lui Abu Sufyan până la Umiazi în general, care au condus musulmanii timp de aproape un secol. Acest clan, ai cărui membri erau cei mai fanatici în ura împotriva Islamului, a produs unii dintre cei mai renumiți războinici, luptători, administratori și guvernanți. Fără îndoială, această căsătorie a fost cea care a produs această schimbare , căci generozitatea Profetului și măreția sufletului său, i-a copleșit.

Zaynab bint Jahsh a fost o doamnă care s-a născut într-o familie nobilă și a fost rudă cu Profetul. Ea era o femeie cu o pietate deosebită, care ținea post foarte mult și care îi ajuta pe săraci. Când Profetul a aranjat ca ea să se căsătorească cu Zayd, un fost sclav african pe care acesta l-a adoptat ca și fiu al său, familia lui Zaynab, dar și ea însăși au fost reticenți deoarece ei sperau ca ea să se căsătorească cu Mohamed. Dar când aceștia și-au dat seama că Profetul a luat o hotărâre diferită, ei au fost de acord cu această căsătorie din dragoste pentru Profet și autoritatea sa.

Zayd a fost un copil însclăvit în timpul unui război între triburi. Khadija, care l-a cumpărat, i l-a oferit Profetului ca dar când s-a căsătorit cu el. Mohamed l-a eliberat imediat și l-a adoptat ca fiul al lui. El a insistat asupra acestei căsătorii pentru a stabili și a întări egalitatea între musulmani și pentru a învinge prejudecățile arabe împotriva sclavilor cum că cei eliberați nu se puteau căsători cu femei libere.

Mariajul a fost unul nefericit. Zaynab cea nobilă era un bun musulman, de o calitate excepțională. Zayd cel eliberat a fost printre primii care au îmbrățișat Islamul și era și el un bun musulman. Amândoi l-au iubit și s-au supus Profetului, dar nu formau un cuplu compatibil. Zayd l-a rugat în câteva rânduri pe Profet să le permită să divorțeze, dar cu toate acestea el l-a rugat să mai aibă răbdare și să nu divorțeze imediat.

Dar într-o zi, Gabriel a primit Revelația Divină conform căreia mariajul Profetului cu Zaynab era prescris deja: Ți-am destinat-o ție (33:37).[4] Această comandă a fost una dintre cele mai severe încercări la care a fost supus Profetul, una dintre multele care aveau să se întâmple, căci el trebuia să încalce un tabu social. Cu toate acestea, el trebuia să facă acest lucru de dragul lui Dumnezeu. A'isha a spus mai târziu: " Dacă Mesagerul ar fi încercat să suprime această parte a Revelației, în mod sigur ar fi suprimat acest verset."[5]

Înțelepciunea Divină a făcut ca Zaynab să devină parte a căminului Profetului, și astfel a fost pregătită pentru a ghida și lumina ceilalți musulmani. În rolul de soție aceasta s-a dovedit a fi demnă de noua ei poziție fiind mereu conștientă de responsabilitățile pe care le avea și pe care le-a îndeplinit.

Înainte de Islam un copil adoptat a fost considerat copil natural. De aceea, fiul adoptiv al soției a fost considerat ca fiind fiul natural al soției lui. Conform versetului Coranic foste "soții ale fiilor voștri vă sunt interzise"- lucru interzis în mariaje. Dar această interzicere nu se aplică și fiilor adoptivi, căci între aceștia și mamele adoptive nu există nici o legătură de sânge. Ceea ce nouă ni se pare normal acum, nu li se părea la fel oamenilor în trecut. Acest tabu între triburi a fost distrus în momentul în care a avut loc această căsătorie, așa cum a intenționat Dumnezeu.

Pentru a deține o autoritatea de necontestat în fața viitoarelor generații, Profetul a trebuit să distrugă acel tabu personal. Aceasta este încă o dovadă a credinței adânci pe care o avea și a eliberat oamenii dintr-o ficțiune legală ce umbrea realitatea biologică, naturală.

Juwayriya bint Harith, fiica lui Harith, șeful clanului Bani Mustaliq învins, a fost capturată în timpul unei campanii militare. A fost ținută cu ceilalți membri ai familiei ei, dar și cu oamenii de rând ai clanului. A suferit foarte mult când a fost luată de Profet, deoarece rudele ei pierduseră totul iar ea simțea o ură imensă pentru musulmani. Profetul i-a înțeles mândria distrusă și demnitatea pierdută, si cel mai important, a știut cum să rezolve probleme în mod eficient. El s-a oferit să-i plătească recompensa, să o elibereze și s-a oferit să se căsătorească cu ea.

Când clanurile Ansar și Muhajirun au aflat că Bani Mustaliq erau înrudiți cu Profetul prin această căsătorie, au eliberat cam 100 de familii care nu fuseseră încă răscumpărate.[6] Un trib atât de onorabil nu putea rămâne în sclavie; astfel au fost cucerite inimile poporului lui Juwayriya, iar acele 100 de familii au binecuvântat acea căsătorie. Prin compasiunea și generozitatea de care dădea dovadă, Profetul a transformat o înfrângere a câtorva într-o victorie pentru toți, iar disprețul în prietenie și fericire.

Safiyya bint Huyayy a fost fiica șefului tribului evreu Khaybar care i-a convins pe Bani Qurayza să rupă tratatul cu Profetul. Din primele sale zile a văzut cum familia și rudele ei se opuneau Profetului. Ea își pierduse tatăl, fratele și soțul în lupte împotriva musulmanilor, fiind capturat într-un final.

Atitudinile și acțiunile familiei ei au hrănit înăuntrul ei un sentiment de răzbunare. Dar, cu 3 zile înainte ca Profetul să ajungă la Khaybar, a visat că o lună extrem de strălucitoare venea dinspre Medina, mișcându-se spre Khaybar, și într-un final ajung în brațele ei. Ea a afirmat mai târziu: "Atunci când am fost capturată am sperat că visul meu va deveni realitate. " Când a fost adusă în fața Profetului precum captivă, el a eliberat-o și i-a oferit posibilitatea de a rămâne evreică și de a se întoarce la oamenii săi, sau de a se converti la Islam și de a deveni soția lui. " L-am ales pe Dumnezeu și pe Mesagerul Lui", a spus ea. La puțin timp după aceasta, ei s-au căsătorit.

Dusă în căminul Profetului, ea a fost martora rafinamentului și curtoaziei musulmanilor. Atitudinea ei asupra experiențelor din trecut s-a schimbat și a ajuns să aprecieze onoare ce i-a fost dăruită de a deveni soția Profetului. Atitudinea multor evrei s-a schimbat după ce l-au analizat îndeaproape pe Profet; asta ca rezultat al căsătoriei celor doi. Este bine de menționat că asemenea relații dintre musulmani și non-musulmani sunt benefice și ajută oamenii să se înțeleagă mai bine și să stabilească între ei respect și toleranță, ca norme sociale.

Sawda bint Zam'ah ibn Qays a fost văduva lui Sakran. Primii dintre cei care au devenit musulmani, aceștia au emigrat spre Abisinia pentru a scăpa de persecuțiile mecanilor. Sakran a murit în exil lăsându-și soția într-o stare jalnică. Profetul s-a căsătorit cu ea, acesta fiind singurul mijloc de a o ajuta. Acest mariaj a avut loc puțin după moartea Khadijei.

Hafsa a fost fiica lui 'Umar ibn al-Khattab. Aceasta și-a pierdut soțul care a emigrat în Abisinia și Medina, dar a fost rănit profund în timp ce lupta pentru calea lui Dumnezeu. A rămas văduvă pentru o vreme. 'Umar a dorit să capete onoarea și binecuvântarea Profetului în această viață și în cealaltă. Profetul a onorat această dorință căsătorindu-se cu Hafsa, protejând-o și ajutând-o în numele discipolului său credincios.

Fiind date cele de mai sus, este clar că Profetul s-a căsătorit cu aceste femei dintr-o mulțime de motive: pentru a le oferi mijloace de supraviețuire și ajutor văduvelor, pentru a consola și onora triburile înstrăinate, pentru a aduce prietenia între anumite triburi, pentru a câștiga oameni demni de a intra în Islam, pentru a stabili noi norme de relații între oameni prin unificare și credință în Dumnezeu, pentru a onora prin legături de familie doi bărbați care urmau a fi conducătorii Islamului după moartea lui. Aceste căsătorii nu au avut nimic de a face cu poftele trupești. Cu excepția 'A'ishei, toate soțiile Profetului au fost văduve, și toate căsătoriile produse după moartea Khadijei au avut loc atunci când el era deja foarte bătrân. Departe de a fi acte de satisfacere a dorințelor trupești, aceste căsătorii au fost mai degrabă acte de autodisciplină.

Toate soțiile erau tratate cu aceeași echitate, în ceea ce privește modul de viață, alocația și căminul. De asemenea, el își împărțea timpul astfel încât să-l petreacă cu fiecare la fel și le-a privit pe toate cu egalitate, respect și prietenie. Faptul că toate soțiile lui se înțelegeau atât de bine este încă o dovadă a geniului său de a crea pace și armonie. Le-a fost fiecăreia dintre ele prieten, susținător și companion.

Numărul soțiilor Profetului a fost o dispensare unică pentru el. Tuturor celorlaltor musulmani le sunt permise 4 soții. Când a fost primită acea Revelație care restricționa poligamia, căsătoriile Profetului erau deja făcute. Din acel moment, el nu s-a mai căsătorit cu altele.

[1] Trebuie să judecăm acțiunile Profetului după standardele timpului său. Durata de viață a oamenilor era foarte scurtă, deci la vârsta de 55 de ani el era considerat deja foarte bătrân. Desigur, acest lucru s-a schimbat în zilele noastre datorită avansărilor științifice și medicale.
[2] Potrivit Regilor I 11:3, Solomon avea 700 de neveste, prințese și 300 de concubine.
[3] Femeilor musulmane nu le este permis să se căsătorească cu bărbați non-musulmani. Asta deoarece bărbatul esre considerat a fi responsabil de soție și de binele spiritual al copiilor săi.
[4] Bukhari, Tawhid, 22.     [5] Bukhari și Muslim.
[6] Ansarii (Ajutătorii) erau musulmani din Medina ce urau bun venit Muhajiruni-lor (adepților mecani ai Profetului) în orașul lor. Ei l-au acceptat pe Profet ca lider, ca unul ca îi conducea și care avea grijă de ei. Musnad, 6:227.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce este Satan si de ce a fost creat?

 

« înapoi

Satana a fost un ginn creat din foc, la fel ca și ginnii cu care a petrecut mult timp. Înainte de a-i fi testată supunerea și onestitatea prin Adam, el se afla în compania îngerilor, venerând așa cum o fac ei. Spre deosebire de îngeri, care urmează ordinele lui Dumnezeu și I se supun (66:6), Satan își poate alege singur calea și comportamentul.[1] Când Dumnezeu l-a testat împreună cu ceilalți spunându-le să cadă cu fața la pământ în fața lui Adam, semințele neascultării au încolțit în el: Sunt mai bun decât el. M-ai creat din foc, iar pe el din lut (38:76).

Satana a fost creat în scopuri importante. În primul rând, dacă Satan nu ar fi încercat întotdeauna să seducă umanitatea, crearea noastră ar fi fost inutilă. Dumnezeu are nenumărați slujitori care nu se pot răzvrăti, făcând ceea ce le este ordonat. De fapt, existența unei Ființe Divine ce are nenumărate Nume și Atribute presupune, nu prin necesitate externă ci datorită naturii esențiale a Numelor Lui, ca Numele Sale să fie manifeste.[2] El își manifestează Numele prin intermediul umanității.

El deține liberă voință, pe care ne-a transmis-o și nouă, iar asta înseamnă a putea alege dintre alternative. Dumnezeu ne-a oferit multe potențialuri. Scopul luptelor interioare și exterioare cu care ne confruntăm reprezintă rezultatul abilităților noastre de a folosi și dezvolta aceste potențialuri. Așa cum Dumnezeu face ca șoimul să urmărească vrăbia pentru ca cea din urmă să își dezvolte potențialul de a scăpa, așa și Satan a fost creat și i s-a permis să ne tenteze pentru ca noi să putem aspira la stagii spirituale înalte și să ne întărim puterea de a rezista tentațiilor. Precum foamea stimulează oamenii și animalele în a descoperi și a se extinde pentru a-și satisface nevoile, iar frica inspiră noi forme de apărare, așa și tentațiile lui Satan ne fac să ne dezvoltăm potențialurile și să fim atenți asupra comiterii păcatelor.

Îngerii nu pot fi ridicați la ranguri mai înalte, deoarece Satan nu îi poate tenta. Animalele au un statut fix, adică nu pot urca și nici cădea în rang. Numai umanitatea se confruntă cu un număr mare de ranguri, noi putând cădea sau urca. Există o linie infinită de evoluție spirituală între rangurile marilor Profeți și sfinți și oameni ca Faraonul și Nimrod.

Fiind date acestea, nu putem susține că este un rău crearea lui Satan. Deși el este o creatură a răului, creația lui Dumnezeu implică tot Universul și ar trebui fi înțeleasă în relație cu rezultatele obținute, și nu numai cu faptele în sine. Orice creează Dumnezeu este bun și frumos, în sine sau prin efectele ce le produce. De exemplu, ploaia și focul produc multe efecte, majoritatea fiind folositoare. Dacă unii oameni sunt răniți din cauza abuzului apei sau al focului, nu putem susține că crearea lor nu este bună în totalitate. În același mod, scopul principal prin crearea lui Satan este de a ne putea dezvolta potențialurile, de a ne întări voința rezistând tentației, și de a ne ridica la ranguri spirituale mai înalte.

 

 

Unii susțin că mulți oameni cad în necredință și astfel intră în Iad datorită tentațiilor lui Satan. Unor astfel de oameni le ofer un răspuns: Deși Satan a fost creat în scopuri bune, oamenii pot fi înșelați de el. Cu toate acestea, Satan nu ne poate obliga să face ceva rău, căci puterea lui este limitată la aceea de sugestie. Dacă suntem atât de slabi încât să îi permitem să ne înșele și astfel să îl urmăm, este greșeala noastră dacă vom ajunge în Iad.

Aceasta este pedeapsa pentru folosirea nepotrivită a unei subfacultăți oferite nouă de Dumnezeu pentru a ne putea dezvolta potențialul și a aspira la ranguri spirituale înalte. Îndatorirea noastră este de a ne folosi voința, căci asta îi caracterizează pe oameni și ne face să ocupăm poziția cea mai înaltă în creație, datorită evoluției spirituale și intelectuale. Dacă nu o folosim înseamnă că ne plângem de a fi onorați cu voință.

În al doilea rând, calitatea este mai importantă decât cantitatea. Fiind dat acest lucru, ar trebui să luăm în considerare valorile cantitative (decât cele calitative) atunci când judecăm. De exemplu, 100 de sâmburi sunt mai valoroși decât 100 de cenți atâta timp cât rămân sub formă de semințe. Valoarea lor poate crește dacă sunt plantați și cresc ca palmieri. Dar dacă doar 20 dintre aceștia ar crește ca palmieri, putem spune că este un lucru rău să le plantăm și să îi udăm? În mod evident este bine să avem 20 de palmieri plantați în loc de 20 de sâmburi, deoarece 20 de copaci vor da naștere la 20.000 de sâmburi.

Să presupunem că 100 de ouă de găină valorează 500 de cenți. Dar doar dacă 20 din aceste ouă ar produce pui, cine ar considera acest lucru a fi unul rău? Dimpotrivă, este bine să deținem 20 de păsări la valoarea a 80 de ouă, valorând 400 de cenți, pentru că acele 20 de păsări vor valora mult mai mulți bani, iar unele vor depune ouă.

Același lucru este valabil și pentru umanitate. Rezistând tentațiilor lui Satan și al răului de sine, umanitatea a căștigat mii de Profeți, nenumărați sfinți și oameni înțelepți, cunoaștere, sinceritate și o bună moralitate. Acești oameni reprezintă soarele, luna și stelele lumii umane. În schimbul acestor oameni au fost pierduți alții care nu valorau prea mult.

 



[1] Cunoscut sub numele de Iblis atunci când a refuzat să se plece înaintea lui Adam, i s-a refuzat dreptul la liberă voință.


[2] Precum: Creatorul, Milostivul, Dătătorul de Viață, Frumosul, Atotputernicul, printre alte Atribute și Nume ale Sale.

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce se intampla cu cei nascuti si crescuti in tari non-islamice?

 

« înapoi

În primul rând, este cunoscut faptul că nu există în Islam nici un decret prin care cei care trăiesc în țări non-islamice vor ajunge în Iad. Decretul este următorul: Dacă cei care au auzit mesajul și îndemnurile Profetului, și au fost martori la lumina și adevărul Islamului, îl resping și îi întorc spatele, vor ajunge în Iad." Este înafara discuției faptul că sunt persoane care trăiesc în țări non-islamice; ceea ce contează cu adevărat este ca ei se supună Mesajului Divin. Cei care nu vor face acest lucru vor ajunge în Iad- chiar dacă s-au născut și au fost crescuți în țări islamice.

Mulți învățați și teologi musulmani au vorbit și au scris despre ceea ce Coranul și hadisurile menționează despre acest subiect. Dar de ce insistă oamenii asupra acestei întrebări? Cum i-ar putea schimba un asemenea răspuns? Le va folosi cu ceva în Viața de Apoi? Este vreo diferență între cei care sunt credincioși și cei care nu sunt doar pentru că nu au auzit niciodată de Islam? Va ajunge în Rai cel din urmă și va suferi aceleași pedepse?

Ash'arii au susținut că cei care nu au auzit niciodată numele lui Dumnezeu sau învățăturile Islamului, vor fi "iertați". Dumnezeu, dacă voiește, recompensează oamenii pentru binele ce l-au făcut pentru ca aceștia sp se bucure de Paradis.

Maturizii au avut idei oarecum similare cu Mutazilii. Dacă asemenea oameni au ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii, chiar dacă nu-I cunoșteau Atributele și Numele, aceștia vor fi salvați. Dacă nu ar fi făcut asta, nu ar fi fost salvați. Acest punct de vedere nu este foarte diferit de cel al Ash'arilor.

Conform Maturizilor, nu contează locul unde trăim, căci cu toții putem vedea soarele, răsăritul și apusul, strălucirea stelelor, ordinea și balanța din creație, varietatea sa, culorile nemapipomenite ale florilor, copacilor, animalele. Toate acestea sunt semne ale existenței unui Creator, Susținător și Administrator al tuturor lucrurilor. Astfel pot cunoaște oamenii și conștientiza existența, puterea și grația Creatorului absolut fără a-I cunoaște Numele, Atributele, Cărțile sau Profeții. Asemenea oameni sunt printre cei salvați. De aceea, atunci când ni se pune această întrebare,ar trebui să facem referire la marii imami ai Islamului.

Imamul Ash'arilor crede în acest verset: Niciodată nu pedepsim până când nu vom fi trimis un Profet. (17:15) Oamenii nu pot fi pedepsiți pentru un rău anume până când nu sunt avertizați mai întâi de un Mesager adevărat.

Maturizii susțin că datorită rațiunii ce o deținem, putem distinge răul de bine. Dar ar fi greșit să susținem că rațiunea este cea care rezolvă totul. De aceea trimite Dumnezeu Mesageri, pentru a arăta ce e bun și ce e rău. Punctul de vedere al Maturizilor este următorul: Rațiunea poate deduce că adulterul și poftele sexuale sunt un rău, deoarece astfel de practici întrerup cursul normal al genealogiei, care la rândul ei produce probleme de moștenire. Tot cu ajutorul rațiunii ne dăm seama că a fura este un lucru rău, căci cel care face acest lucru nu se află în siguranță; alcoolul și alți intoxicanți fac ca oamenii să își piardă cunoștința , să își distrugă sănătatea devenind astfel vulnerabili multor boli, afectându-le dezvoltarea.

La fel se întâmplă și cu ce e bun. Rațiunea ne face să credem că credința în Dumnezeu e un lucru bun, deoarece asta duce la satisfacție și fericire interioară. Chiar și în această lume simțim bucuria de a ajunge în Paradis. Calea către credință nu este atât de dificilă de urmat. Un beduin s-a apropiat o dată de Profet (s.a.a.w.s) și i-a povestit cum a pus stăpânire pe credință: "Excrementele lăsate de cămile conduc la existența unei cămile. Urme de pași pe nisip indică existența unui călător. Cerul cu stelele, Pământul cu munții și văile, marea cu valurile sale- nu arată existența Atotputernicului, Atotștiutorului, Înțeleptului?" El a cunoscut credința prin propria lui rațiune, deci noi nu putem subestima rolul rațiunii în găsirea credinței.

Începând de la acest punct de vedere, Maturizii susțin că un individ poate cunoaște Creatorul cu ajutorul rațiunii. Există multe exemple de astfel de persoane ce provin din timpurile pre-islamice: Waraqa ibn Nawfal, verișorul Khadijei care a simțit că Profetul va apărea în timpul vieții lui deoarece fuseseră îndeplinite toate semnele venirii lui. Când Mohamed (s.a.a.w.s) a primit Revelația pentru prima oară, Khadija a avut nevoie de sfatul lui Waraqa. El a confirmat adevărul misiunii și revelațiilor lui Mohamed. Înțelegând că nu va primi nici un bine dacă va continua să se roage la idoli, Waraqa i-a ignorat, bazându-se pe propria lui judecată, și a crezut în existența Lui Dumnezeu, Unicul.

O persoană asemănătoare era Zayd ibn 'Amr, unchiul lui 'Umar ibn al-Khattab. Șiind că venirea unui Profet era iminentă, el a renunțat la idoli și a început să se roage lui Dumnezeu. Deși el a murit înaintea Profetismului lui Mohamed, el a intuit ceea ce urma să se întâmple. Pe patul de moarte, l-a chemat pe fiul lui, Sa'id, pe 'Umar și pe alți membri ai familiei și a spus: "Lumina lui Dumnezeu este la Orizont. Cred că în curând ni se va arăta nouă. Simt deja semnele sale deasupra capetelor noastre. De îndată ce Profetul se face cunoscut, mergeți și alăturați-vă lui fără întârziere."

Orice "dumnezeu" sau "zeiță" făcută de mâna omului nu poate fi Dumnezeu și nu poate răspunde nevoilor lor, pentru că acestea se pot rezolva doar de către Creator. Printr-un astfel de raționament simplu ne putem da seama de nevoia noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeul Cerurilor și al Pământului. Când mintea noastră este direcționată spre Revelație, nevoia noastră de cunoaștere acționează și calea spre fericire eternă ne este liberă.

Doar cei care aud despre Corazn și Profet dar nu încearcă să afle mai multe, sunt cei care vor ajunge în Iad. Acei oameni care rămân în neștiință în mod involuntar, deoarece nu au auzit despre aceste lucruri, vor fi cei care vor beneficia de Milostenia Divină și nu vor fi învinovățiți sau pedepsiți pentru ceea ce au săvârșit.

Aceste chestiuni aduc în gând diferența dintre musulmanii din trecut și cei din prezent și îndatoririle noastre către cei non-musulmani. Primii musulmani au trăit Islamul la maxim, l-au reprezentat și l-au răspândit peste arii foarte vaste, trezind astfel conștiința multor oameni. Atunci când le citim biografiile observăm o asemenea măreție în modul lor de a gândi și de a trăi încât ni se pare normal scopul pentru care acei oameni au îmbrățișat Islamul. Erau atât de nefricoși și ne neclintit, atât de nepreocupați de plăcerile și suferințele lumești, încât au lăsat o amprentă durabilă asupra umanității.

Datorită sincerității lor, mulți oameni au cunoscut Islamul într-un timp foarte scurt. În timpul Califului ' Uthman (care a condus între 644-56), Islamul s-a răspândit de la Strâmtoarea Gibraltar până la Marea Aral, de la Anatolia până la Marele Zid al Chinei. În timpul lui Mu'awiya (a condus între anii 661-80), Islamul a ajuns până la Oceanul Atlantic, tot Marocul, Tunisia și Algeria.

Cei care se aflau sub stăpânirea musulmanilor erau foarte fericiți și mulțumiți datorită faptului că aceștia trăiau Islamul la maxim. Viețile lor exemplare i-a făcut pe mulți să se convertească la Islam. Creștinii indigeni și evrei preferau adesea conducere islamică decât cea a co-religioșilor săi. O dată, când conducătorii musulmani au trebuit să părăsească Damascul, comunitatea creștină și liderii ei religioși s-au rugat în biserici pentru ca musulmanii să nu plece. Atunci când au plecat, creștinii au promis să trăiască sub stăpânirea lor și să le plătească taxele cuvenite dacă s-ar fi putut întoarce.[1]

Sinceritatea acelor oamenii a făcut ca multe persoane să adere la Islam. Într-adevăr, este imposibil să ne imaginăm cum ar fi stat lucrurile în alte circumstanțe, când acele persoane i-au cunoscut pe primii musulmani, căci fiecare dintre ei era un "Umar" din punct de vedere al sincerității și dedicării. În timpul nopții erau supraveghetori, iar în timpul zilei erau războinici legendari. Ei au câștigat atât de multe inimi și au impresionat atât de mulți oameni, încât aceștia credeau că întreaga lume va deveni în curând islamică.

În ziua de azi musulmanii nu pot asigura paza nici măcar pentru o arie restrânsă a comunității lor. De aceea, reușitele administratorilor musulmani timpurii pot fi observate în adevărata lor lumină și măreție. Datorită înțelepciunii și pietății lor, ușile multor castele și orașe le-au fost deschise-nu în calitate de vizitatori, ci de lideri guvernanți.

 

Când musulmanii au pus stăpânire pe Siria și Palestina, comandanții au cerut cheile Moscheii al- Aqsa. Patriarhul le-a spus că va da cheile doar celui menționat în Cartea Divină, căci numai acel om era demn de a deține acele chei. În timp ce se certau, Califul Umar și unul dintre slujitorii lui au ieșit din Medina. Nimeni nu a știut cum urma să călătorească, dar Patriarhul și preoții știau cum urma să vină cel ce era demn de a deține acele chei.

'Umar a împrumutat o cămilă din patrimoniul statului său, și el și slujitorul lui au călătorit pe ea pe rând. Când comandanții musulmani au auzit asta, s-au rugat ca 'Umar să fie cel care urma să călărească pentru a putea trece Râul Iordan. Ei credeau că, deoarece bizantinii erau obișnuiți să își ridice în slăvi conducătorii, 'Umar s'ar fi rușinat să fie cel care conduce cămila cu pantalonii suflecați, trecând râul, în timp ce slujitorul său era pe cămilă.

 

 

De fapt, 'Umar încerca să evite inegalitatea și nedreptatea. Lucrul de care se temeau comandanții lui, s-a întâmplat. Nu numai că îmbrăcămintea lui era uzată din cauza călătoriei foarte lungi, dar mai avea și multe petece. Când Patriarhul l-a văzut, a strigat: "Acesta este omul descris în cărțile noastre! Îi voi oferi cheia." Datorită faptului că au fost informați din cărți, aceștia știau cum trebuia să arate cel care urma să traverseze râul. Înmânarea cheilor Moscheii al-Aqsa musulmanilor, a rezultat în convertirea multora la Islam.

'Uqba ibn Nafi' a început să răspândească Islamul cu multă ardoare în inimă. I-a revenit lui cucerirea Africii. După victorii succesive, unii oameni l-au invidiat și au vorbit de rău despre el Califului. Astfel a fost concediat din postul său 'Uqba, arestat și reținut din a răspândi Islamul. Închis timp de 5 ani, astfel își exprima el singurul regret: "Îmi doresc să fi răspândit Islamul peste toată Africa. Am fost însă împiedicat să fac asta. Acesta este singurul meu regret."

După eliberarea lui și proclamarea lui ca guvernator al Africii, Yazid i-a făcut imposibilă misiunea de a relansa cucerirea Africii și răspândirea Islamului. 'Uqba a ajuns până la Oceanul Atlantic doar cu o singură trupă. Nu s-a putut abține să urce pe calul său și să strige: "O, Doamne dacă această apă întunecată nu m-ar fi împiedicat pentru a ajunge mai departe, aș fi purtat Numele Tău peste mări și țări!"

Fac referire la aceste fapte istorice pentru a vă arăta importanța Islamului în trecut și cea din zilele noastre. Musulmanii timpurii au cucerit Azerbaidjan, Iran, Iraq, Nordul Africii, Bukhara, Tashkent, Samarkand- locuri pe care le-ar construi bukharii, musulmanii, tirmizii, ibn sina, Birunii[2] și al-Farabii în 25 de ani. Acești musulmani au răspândit Islamul în aproape toate părțile lumii cunoscute atunci și au realizat gloriosul steag conform căruia Nu există alt Dumnezeu înafară de El, iar Mohamed este Mesagerul Lui.

În ceea ce ne privește pe noi, abia putem face cunoscut Adevărul vecinilor noștri, dar să mai ajungem și în alte părți ale lumii pentru a-l duce până acolo.. Unii dintre vecinii noștri ar putea fi dispuși să ne asculte, dar nu îi putem convinge nici măcar pe ei. Cuvintele lor reprezintă răspunsuri reci, ca și cum ar fi cioplite din gheață. Eliberăm cuvintele, dar acestea nu ajung la sufletele oamenilor.

Subliniez toate acestea pentru a atrage atenția asupra diferenței imense dintre noi și Companioni, care au transmis Islamul tuturor oamenilor și au trăit doar pentru asta. Când nu au putut face asta, au simțit durere pentru acei oameni care nu cunoșteau Adevărul.

Dimpotrivă, noi nici măcar nu putem reprezenta Islamul în viețile noastre private, cu atât mai puțin suntem capabili să transmitem mesajul peste granițele țărilor. Nu ne-am abandonat nevoile personale și nici măcar nu am oferit prioritatea în lupta pentru calea lui Dumnezeu. Cei dintre noi care au mers în țări non-islamice, au făcut-o în scopuri economice, nu pentru a duce mai departe numele lui Dumnezeu. Din acest motiv suntem incapabili de a răspândi Islamul printre ei.

Dacă actualii musulmani sunt pierduți în corupție, deviere și necredință din cauza propriei noastre ignoranțe și leni, ar trebui să fim trași la răspundere pentru asta. A ține predici și a organiza seminare poate fi considerat un act de a avansa pe calea lui Dumnezeu, dar nu ca un adevărat serviciu adus Islamului. Dacă acest serviciu ar fi legat de un mare palat, noi încă de întrebăm unde este intrarea. Din cauza faptului că nu ne concentrăm asupra sarcinii noastre, mulți oameni merg pe căi greșite. Câteodată le vorbim de Islam, fără a ne salva întâi pe noi înșine de dispute și conflicte interioare.

În acest moment ne aflăm la un rang nesemnificativ de a reprezenta Islamul, comparat cu cel al lui 'Umar, 'Uqba inb Nafi' și alții. Ne putem doar imagina cât de mult au fost influențați oponenții lor de curajul și devotamentul indubitabil de care dădeau ei dovadă pentru Dumnezeu; sau cât de mirați au fost de generozitatea, sinceritatea și dreptatea de care dădeau dovadă; toate acestea făcându-i să vrea să afle mai multe despre Islam pentru ca într-un final să îl aleagă. Faptul că multe țări în care trăiesc acum musulmanii au fost cucerite de aceștia, arată sinceritatea absolută ce se poate acumula atunci când mergi spre calea lui Dumnezeu.

Privind din acest unghi, situația non-musulmanilor, în special a celor care trăiesc în țări non-islamice, are un aspect diferit. Trebuie să îi privim cu mare toleranță și să spunem: "Să ne fie rușine! Nu am fost capabili să facem cunoscut lor Islamul pentru ca ei să poată ieși din întunericul în care se află." Aici ar fi bine să spun povestea unei familii din Germania.

Un muncitor turc a trăit cu o familie germană. Acorda foarte multă atenție îndatoririlor sale religioase, pe care le efectua cu sinceritate. Înafara orelor în care muncea, restul timpului îl petrecea în compania lor povestindu-le despre Islam. După un timp, tatăl a devenit musulman. Soția lui i-a spus, la fel cum a spus și soția lui 'Amir ibn Tufail: "Până acum am fost împreună mereu. Vreau să rămânem împreună și în viitor, să trecem Podul Sirat și să ajungem amândoi în Paradis. Dacă Islamul face într-adevăr ca omul să atingă sfere cerești, așa cum ai spus tu, atunci de ce ar trebui ca eu să stau departe de o asemenea binecuvântare, în timp ce tu te bucuri de ea?" Și astfel a îmbrățișat ea Islamul; copiii au urmat-o și astfel familia islamică s-a întregit, iar casa lor a devenit un lăcaș al Paradisului.

Câteva zile mai târziu, soțul femeii i-a spus muncitorului turc următoarele cuvinte: "Nu îmi pot exprima iubirea și recunoștința pentru tine, deoarece ne-ai fost un oaspete nemaipomenit. Dar, uneori mă enervez și vreau să te bat. Tu ai venit primul, iar mai apoi Coranul, Profetul și Dumnezeu te-au urmat. Casa mea a devenit un adăpost divin. Am avut un tată, care era foarte bun. Acesta a murit cu câteva zile înainte ca tu să vii aici. De ce nu ai venit mai devreme pentru a-l învăța și pe el semnificația Islamului?"

Aceste cuvinte exprimate de el reprezintă vocea, reproșul lumii non-islamice. Am dat greș în a le arăta Islamul. Nici măcar în țările noastre nu am reușit să depunem suficient efort sau susținere pentru cauza Islamului, aceea de a-i face pe oameni să-l cunoască mai bine.

Un alt aspect este acesta: Cei care ne-au îndepărtat de Islam ne-au promis o viață la standarde vestice. Dar, iată după 150 de ani suntem încă cerșetori la ușile Vestului. Foarte puține lucruri s-au schimbat și nu putem susține că am progresat în vreun mod. Vestul continuă să ne trateze ca pe niște slujitori ai lor, unii care își părăsesc țările în schimbul unor remunerații slabe. Chiar dacă le-am fi făcut cunoscute principiile de aur ale Islamului și mesajul ce deschide porțile spre Paradis, ei ar fi respins atât Islamul, cât și pe noi. Într-o anumită măsură, asta se întâmplă pentru că noi suntem muncitori disprețuiți, care se află la dispoziția lor. Ca de obicei, bogații nu își dau seama că ar putea beneficia și ei de ceva de la acei cerșetori ce se află la porțile lor.

Musulmanii au fost învinși în atât de multe domenii de către vestici, rămânând astfel dependenți de aceștia. De ce ne-ar asculta Vestul pe noi? Doar dacă am trăi și am reprezenta Islamul în întregime, dacă am aborda non-musulmanii cu sinceritate debordantă, numai de dragul lui Dumnezeu, am putea spera ca ei să ne asculte și să accepte Islamul. Nu trebuie să acceptăm această imagine urâtă pe care ei o au despre noi, dar cum am putea schimba noi acest lucru decât dacă nu ne reasumăm fosta identitate?

În Viața de Apoi ei vor fi întrebați de ce nu au îmbrățișat Islamul, iar noi vom fi întrebați de ce nu l-am făcut cunoscut lor. Deci, responsabilitățile musulmanilor, dar și ale non-musulmanilor ar trebui considerate egale. Nu putem condamna la Iad non-musulmanii doar pentru că sunt non-musulmani, și nici nu putem spera ca oamenii să adopte Islamul doar pentru că le spunem noi să o facă.

Credem că balanța globală se va schimba în viitorul apropiat, în special înTurcia, Egipt, Pakistan, și alte locuri, în care musulmanii își vor recâștiga conștiința și vor crește indivizi puternici care vor semăna primilor musulmani în dorința lor de a stabili Islamul și valorile sale pe alte tărâmuri. Islamul va deveni un factor foarte respectat în lume, iar vocile musulmanilor vor fi ascultate doar prin efoturi sincere. Acest lucru nu este imposibil. Doar musulmanii cu suflet curat ce au cunoscut Islamul vor fi cei care vor face posibil acest lucru, și nu acei musulmani inconștienți care își satisfac nevoile trupești și acordă atenție Islamului doar uneori.
 


[1] Acest incident a avut loc atunci când guvernatorul musulman a abandonat locul deoarece a crezut că nu îl putea apăra de armata bizantină ce urma să vină. Înainte de plecare, autoritățile musulmane au returnat taxele ce fuseseră strânse pentru protecția comunală a populației. Când musulmanii s-au întors populația indigenă s-a supus bucuroasă dominației musulmane.
 

[2] Câteva dintre persoanele cele mai importante în istoria islamică.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce insista Satan in necredinta?

 

« înapoi

Shaytan este cuvântul arab pentru Satan, care înseamnă "îndepărtat de Prezența Divină, indus în necinste". Satan este ca o persoană ce a avut toate atuurile de partea sa, dar și le-a întors împotrivă, sau precum cineva care a pierdut chiar atunci când era la un pas de a câștiga totul.

Situația lui Satan este descrisă astfel în Coran:
Noi v-am creat, apoi v-am desăvârșit chipul, după care am spus îngerilor: "Aruncați-vă cu fața la pământ înaintea lui Adam. " Și ei așa făcură înafară de Iblis care nu a fost între cei care s-au aruncat cu fața la pământ. Dumnezeu spuse: "Ce te oprește să te arunci cu fața la pământ , atunci când îți poruncesc? El spuse: " Eu sunt mai bun decât el, căci pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut." (7:11-12)

Satana a mers atât de departe în drumul greșit, încât nu mai poate realiza realitatea și adevărul. A devenit atât de pervers încât este victima propriului său cerc vicios. Cu alte cuvinte, el a fost cel care s-a complăcut în vanitate și mândrie, iar primul pas spre aceasta a fost rostirea cuvintelor: Sunt mai bun decât el . Un astfel de răspuns arată aroganța lui și neșansa de a mai fi iertat.

Satan s-a depărtat de la calea dreaptă. Același lucru l-au făcut și Adam și Eva (Hawa) când li s-a interzis să mănânce din fructul oprit. Cu toate acestea, când au realizat greșeala făcută, cei doi L-au implorat pe Dumnezeu să îi ierte: Ei spuseră: "Domnu nostru! Noi ne-am nedreptățit pe noi înșine. Dacă Tu nu ne ierți nouă, și nu ne miluiești, atunci vom fi pierduți." (7:23)

 

Dumnezeu a acceptat cererea lor și astfel nu s-a creat un cerc vicios. Satan, pe cealaltă parte, a încercat să se justifice, încercând să își dovedească nevinovăția negându-și greșeala deși fusese atenționat înainte. Insistența lui continuă de a afirma că este superior lui Adam a dus la condamnarea lui.

Multe versete descriu gelozia și lupta lui Satan împotriva umanității. Iată câteva dintre ele: Îi voi duce pe căi greșite (28:82); Din pricina ispitei ce ai pus-o în mine, eu îi voi pândi pe calea cea dreaptă, apoi îi voi hărțui din față și din spate, din stânga și din dreapta. Și Tu nu vei afla la cei mai mulți dintre ei nici o mulțumire. (7:16-17)

 

 

Astfel a devenit el inamicul numărul unu al umanității. Greșeala, aroganța și revolta lui au dus la expulzarea lui (7:13). Aceasta, împreună cu jurământul lui de a corupe oamenii, l-au îndepărtat de compasiunea lui Dumnezeu. Cu cât a sedus mai mult, cu atât s-a îndepărtat mai mult, și a devenit mai invidios și mai ranchiunos. Pe măsură ce a crescut distanța, el a devenit și mai vicios. A îndrăznit să se opună lui Dumnezeu și compasiunii Lui iar inima i-a fost sigilată. A distrus orice șansă de a putea fi îndreptat.

Suntem ființe onorabile, iar dacă ne-am da seama de potențialul nostru, am putea deveni angelici. Dar, putem de asemenea urma și cealaltă cale nu tocmai bună. Musulmanii care sunt conștienți de îndatoririle lor religioase și mențin relații puternice cu ceilalți, își pierd într-un final controlul și explodează. În asemenea momente își pierd compasiunea, toleranța și puterea de a ierta. Dacă i-am studia cu atenție le-am observa ura, invidia și ranchiuna ca lumini ale Iadului. Dacă ai vrea să îi sfătuiești în aceste momente, nimic nu ar înțelege.

Cu toții ne-am aflat cândva în situații asemănătoare, dar în același timp, avem potențialul de a trece peste aceste stări și de a acumulate virtute, cu ajutorul lui Dumnezeu. În mod contrar, Satan se află permanent în sentimente de ură, malițiozitate și invidie, nemaiputând avea sentimente bune.

 

Deși Îl cunoaște pe Dumnezeu, Satan a uitat ce înseamnă compasiunea, bunătatea și toleranța. Pe scurt, se venerează pe sine. Singurul mod de a nu ajunge în aceeași stare este să credem în Dumnezeu, de care depindem. Să sperăm că Dumnezeu ne va scăpa de Satan.

 

 

 

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce exista oameni norocosi si oameni nenorocosi?

 

« înapoi

Dumnezeu dăruiește bogație și sărăcie materială oamenilor din motive cunoscut numai de El. De exemplu, o persoană săracă poate moșteni avere atunci când un membru al familiei lui moare. Alți oameni moștenesc inteligență, perspicacitate și abilități în afaceri, iar unora care ar putea îndeplini aceste responsabilități li se neagă șansa.

Se spune că Profetul (s.a.a.w.s) a afirmat că Dumnezeu dăruiește bunurile acestei lumi oricui dorește El, dar cunoaștere doar asupra celor care Îi cer asta. Acest hadis, deși transmis pe care orală, este important. În mod evident, bunurile materiale nu ar trebui văzute ca bunuri neapărat necesare. Dumnezeu nu oferă întotdeauna siguranță materială și fericire celor care cer aceste lucruri.

Este bun tot ceea ce El ne oferă, căci pentru credinciosul care face fapte bune și acte de caritate din ceea ce a primit de la Dumnezeu, bogăția este un lucru bun. Dacă, într-un fel sau altul individul este slab în credință și s-a îndepărtat de calea cea bună și nu face acte de caritate, bogăția se transformă într-un lucru rău. Pentru cineva care nu merge pe calea cea dreaptă, sărăcia ar putea fi o scuză de a se cufunda în revoltă interioară și exterioară asupra lui Dumnezeu. Cei care nu se supun total lui Dumnezeu, sau care nu îndeplinesc atribuțiile islamice, vor vedea bogăția ca pe un stres, un test dur: Să știți că copiii și bunurile lumești sunt doar o încercare pentru voi, căci răsplata adevărată este în Dumnezeu (8:28).

Să ne aducem aminte o spusă a Profetului: "Printre voi se află oameni care, dacă își ridică mâinile și jură pe Dumnezeu, El le oferă tot ceea ce ei își doresc și niciodată nu îi face să jure strâmb. Bara ibn Malik este unul dintre aceștia."[1] Acest bărbat, fratele mai mic al lui Anas, a trăit o viață săracă, la cel mai mic nivel al subziztenței, neavând îndeajunsă mâncare sau chiar un loc unde să doarmă. Deși săraci în aparență, acești oameni au fost cei mai apreciați și iubiți pentru pietatea lor sinceră. Ei au fost preaslăviți și faptele lor erau stimate de către Profet, asigurându-i că sunt printre cei ale căror rugăciuni Dumnezeu mereu le ascultă.

 

Este consemnat că o dată, 'Umar a intrat în camera Profetului și a observat pe spatele lui urmele dure lăsate de covorul pe care dormise. Acesta a început să plângă, întrebând de ce împărații bizantini și persani trăiau în asemenea lux, în timp ce Profetul dormea pe un astfel de pat improvizat. Profetul i-a răspuns: "Nu crezi că ei ar trebui să beneficieze de această lume, iar noi de Cea de pe Urmă?"[2] Câțiva ani mai târziu, în timpul califatului său, când toate acele comori au revenit musulmanilor, 'Umar a continuat să trăiască o viață simplă.

Nu sărăcia în sine este un lucru bun, ci mai degrabă starea mentală care a triumfat peste sinele lumesc și care și-a câștigat locul în eternitate; iar sărăcia ar putea fi o cale de a înfăptui această stare. Dar, sărăcia îi duce pe unii oameni la disperare, ură și nemulțumire pentru Dumnezeu, fiind o rădăcină de necredință. Siguranța materială poate face unii oameni mândri de sine, neglijând astfel nevoile celorlalți oameni și datoria lor în fața lui Dumnezeu. Asemenea aroganță și ingratitudine este tot rădăcină a necredinței.

Calea cea mai sigură prin care credincioșii pot progresa este aceea de a înțelege că orice oferă Dumnezeu este făcut astfel încât ei să beneficieze. În ciuda condițiilor personale, credincioșii ar trebui să lupte pentru a îmbunătăți starea celorlalți și să creadă în Dumnezeu Atotputernicul, Milostivul. Cea mai bună atitudine pe care o putem adopta în această lume, care este doar un loc de odihnă înainte de a pleca spre destinația eternă, este exprimată în acest poem:
Accept Doamne, tot ce vine de la Tine,
Căci acel lucru este pentru binele meu;
Chiar și o robă sau un giulgiu,
Chiar și un spin ascuțit sau un trandafir proaspăt,
Dacă vin cu binecuvântarea Ta,
Sunt un bine pentru mine.

[1] Bukhari, Sulh, 8; Muslim, Qasama, 24.
[2] Ibn Maja, Zuhd, 11.

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce este moartea?

 

« înapoi

Corpul este un instrument al spiritului, pe care îl conduce în totalitate.

Când sosește momentul decisiv, funcțiile corpului mor, aceasta devenind ca o invitație de la Îngerul Morții, cunoscut sub numele de Arhanghelul 'Azra'il în Islam. Este clar că Dumnezeu este Cel care decide moartea oamenilor. Dar pentru a evita ca oamenii să se plângă de El, căci moartea este un eveniment neplăcut pentru mulți oameni, Dumnezeu îl trimite pe 'Azra'il ca un văl între el și răpirea sufletelor.

 

De asemenea, El folosește unele boli ca văluri între 'Azra'il și moarte pentru ca oamenii să fie salvați de a se plânge de el.


 

 

Îngerul morții:
Toți îngerii au fost creați din lumină, deci aceștia pot fi prezenți în orice loc și sub orice formă, simultan și totodată face mai multe lucruri în același timp. Deci, 'Azra'il poate lua milioane de suflete simultan și fără nici o problemă. Fiecare arhanghel are subordonați ce li se aseamănă și sunt supravegheați de ei. Când credincioșii mor, îngerii vin la ei cu fețe zâmbitoare. Aceștia sunt urmați de 'Azra'il și de subordonații lui care se ocupă de primirea sufletelor. Versetul coranic De către cei violenți și de către cei blânzi (79:1-2) indică faptul că îngerii care i-au sufletele credincioșilor diferă de cei care iau sufletele necredincioșilor. Sufletele acestora din urmă, care au fețe temătoare, speriate la moarte, le sunt smulse cu violență.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce simtim atunci cand murim?

 

« înapoi

Când mor, credincioșii văd cum se deschid ușile pentru ca ei să poată păși în Paradis. Profetul Mohamed (s.a.a.w.s) a afirmat că sufletele unor astfel de oameni le sunt sustrase atât de blând precum cursul unei ape. În plus, martirii nu simt agonia morții și nu realizează că sunt morți. Mai degrabă, ei cred că au fost transferați într-o altă lume unde se bucură de fericirea eternă.

Profetul Mohamed(s.a.a.w.s) i-a spus lui Jabir, fiul lui 'Abd Allah ibn 'Amr, care a fost martirizat la Bătălia de la Uhud:

Știi cum l-a primit Dumnezeu pe tatăl tău? L-a primit într-un mod de nedescris, un mod ce ochii nu îl pot imagina și nici urechile auzi, nici măcar mințile nu îl pot concepe. Tatăl tău a spus: "O Doamne, înapoiază-mă lumii pentru a le putea explica cât de plăcut este martirismul." Dumnezeu a răspuns: "Nu există cale de întoarcere. Viața este trăită doar o dată. Îi voi informa totuși." Și astfel a spus Dumnezeu: "Să nu-i crezi morți pe cei care au fost uciși pentru calea lui Dumnezeu, căci sunt vii, la Domnul lor (3:169). Dacă ai dus o viață corectă, vei avea o moarte fericită. Dacă ai dus o viață rea, vei avea o moarte grea.

 

 

Profetul Mohamed (s.a.a.w.s), cel mai avansat în venerarea lui Dumnezeu, și 'Umar au povățuit oamenii să facă rugăciunile după cum le-a fost zis, atunci când moare cineva. Khalid ibn Walid, unul dintre generalii invincibili din istoria lumii, i-a rugat pe cei care se aflau lângă patul morții lui să îi pregătească calul și sabia. Astfel de oameni ca 'Uthman, 'Ali, Hamza, Mus'ab ibn 'Umayr și mulți alții s-au dedicat cauzei Islamului și au murit ca martiri.

 

 

 

 

 

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sunt predeterminate locul si timpul mortii?

 

« înapoi

Orice eveniment, chiar și locul și timpul morții, sunt predestinate. Totul se petrece în spațiul Decretului Divin și conform planului acordat fiecărui individ în parte. Astfel de planuri sunt întotdeauna în armonie unul cu celălalt. Acesta este un sistem stabilit de Dumnezeu în eternitatea din trecut; un sistem care nu se va schimba niciodată și va continua în eternitatea care urmează.

Principiile științelor pozitive, cunoscute universal, confirmă că totul a fost creat și își urmează cursul în concordanță cu un asemenea design și determinare. În absența unei astfel de predestinări, ordinea, armonia și măreția Universului nu ar putea fi explicate sau înțelese, așa cum nu ar putea fi făcute nici avansări științifice. Design-ul prearanjat, matematic și geometric făcut de Dumnezeu în Univers, ne oferă posibilitatea de a face cercetări științifice în laboratoare cu ajutorul principiilor de bază, astfel încât să putem explora atât umanitatea cât și spațiul cosmic.

A afirma că știința nu este decât o cale de a reflecta și de a face cunoscut ceea ce deja există, de a da nume și titluri principiilor ce o guvernează, nu diminuează descoperirile sale sau invențiile tehnologice. Prin sublinierea locului și importanței științei, nu facem decât să amintim faptul că o asemenea ordine și armonie a dăinuit cu mult înainte de a avea loc descoperirile științifice și invențiile, căci Creatorul le-a produs ca bază a creației.

Unii sociologi încearcă să atribuie umanității principii care par să predomine în toate ființele. Acest lucru este o dovadă de fatalism, și merită a fi criticat foarte dur. Cu toate acestea, poate fi de ajutor în sensul că recunoaște predestinarea de care Universul și ordinea din el depind.

Orice lucru care are legătură cu credința nu are nevoie de susținere sau acceptare umană, deoarece provine de la Dumnezeu. Însă, ajută în cauza noastră de a chema oamenii pe calea bună dacă le putem ataca afirmațiile. Este clar că totul funcționează conform unui anumit plan, balanță și armonie, care arată predestinarea lor de către Cel Măreț. De când a luat naștere existența, totul a funcționat și s-a subordonat Puterii și Dorinței Lui.

Predestinarea are însă o esență diferită pentru umanitate.Deși am fost creați din necesitate, ca celelalte creaturi, înzestrarea cu voință ne face unici. Dumnezeu ne-a oferit libertatea morală de a gândi, judeca, forma opiniii și de a luat hotărâri pentru a ne contura personalitatea, individualitatea și caracterul . Într-adevăr, această întrebare apare din cauza unor oameni care consideră umanitatea a fi la fel ca orice alt lucru din creație.


 

 

Deținem putere de voință (deși limitată), putere de alegere și înclinații. După modul în care le folosim, câștigăm bine sau rău, recompensaă sau pedeapsă. Deoarece atragem asupra noastră rezultatele faptelor noastre datorită alegerilor pe care le facem voit sau nevoit, nu Îl putem învinovăți pe Dumnezeu. Recompensa sau pedeapsa pentru o anumită faptă Îi aparține lui Dumnezeu.

Mai există un aspect: Cum se armonizează libera voință a oamenilor cu puterea de atotcunoaștere a lui Dumnezeu?

În știința lui Dumnezeu, existența și tot ceea ce există înafara ei nu sunt delimitate de conceptul uman de "timp". Deci, concepte umane precum "înainte", "după", "cauză" și "efect" nu au nici un înțeles și nu se petrec așa cum considerăm noi. În consecință, Dumnezeu este în același timp conștient de înclinațiile noastre, de ceea ce noi vom face și de rezultatul acestor fapte. Acest lucru reprezintă o recunoaștere a liberei noastre voințe, deoarece înclinațiile noastre sunt luate în considerare și le este acordată importanță. Cu alte cuvinte, Dumnezeu creează doar acel lucru spre care înclină, și deoarece el prevede consecințele, le predetermină. Asta înseamnă că El acordă importanță liberei noastre voințe. Nimeni nu este obligat să urmeze un curs prescris, și astfel toți suntem trași la răspundere pentru tot ceea ce facem.

Soarta și predestinarea operează în acord cu știința lui Dumnezeu. A prezice un lucru nu determină modul în care acesta va evolua. Puterea și Voința Divină creează lucrurile pe baza înclinațiilor noastre. Așadar, lucrurile care au luat naștere nu au luat naștere pentru că acest lucru era deja prevăzut, ci dimpotrivă, pentru că sunt cunoscute așa cum sunt. Același lucru este valabil și pentru predestinare. De exemplu, a prezice starea vremii nu înseamnă a avea un efect asupra ei. Puterea Măreață a lui Dumnezeu de a prezice rezulatele alegerilor și înclinațiilor noastre, și deci de a asigura că ele vor fi îndeplinite, nu înseamnă că El le cauzează.

Voi încheia acest subiect cu un exemplu. Unii oameni spun că criminalii nu pot fi trași la răspundere pentru faptele lor deoarece le-a fost "predestinat" să o facă, iar victima a fost "predestinată" să moară în acest fel. Adevărul este că Dumnezeu ia în considerare înclinațiile lor, pregătește circumstanțele potrivit modului în care ei vor acționa, și este corect în a-i trage apoi la răspundere pentru păcatul ce l-au comis.

 

Scris de Fethullah Gülen

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ar trebui sa ne fie frica de moarte?

 

« înapoi

Cei credincioși care fac fapte bune nu au nici un motiv să se teamă de moarte. Deși este o descompunere a noastră și o pierdere a vieții și plăcerilor ei, de fapt nu este decât o descărcare a problemelor lumești un transfer al corpului. Este o invitație către începutul vieții eterne.

Lumea este mereu însuflețită prin acte de creație și predeterminare, deci este mereu lipsită de viață prin alte cicluri de creație, determinare și înțelepciune. Moartea plantelor, cel mai simplu nivel de viață, reprezintă talentul Divin, precum viața lor care este de fapt mult mai bine concepută. Când un sâmbure de fruct moare în pământ, pare să se descompună și apoi să dispară. Dar, de fapt, este supus unui proces chimic perfect, trece prin stări de reformare predeterminate și apoi crește iar, elaborat, un nou copac. Aceasta arată clar că moartea reprezintă începutul unei vieți noi, mult mai elaborate.


 

 

"Moartea" fructelor, a legumelor, a cărnii animalelor în stomacul oamenilor le face să se ridice la rangul vieții umane. Deci, moartea lor poate fi privită ca fiind mai perfectă decât viața lor. Deoarce moartea plantelor este un lucru perfect și ajută unui scop măreț, propria noastră moarte trebuie să fie și mai perfectă și să servească unui scop mult mai mare. În final, noi suntem cei care ocupăm rangul cel mai înalt al vieții. Fiind dat acest lucru, vom fi transferați cu siguranță în viața eternă.

Moartea ne scapă de problemele vieții lumești. Această carceră care devine și mai sufocantă o dată cu îmbătrânirea și boala, ne îndrumă spre cercul infinit de milostenie. Acolo ne vom putea bucura de compania eternă a celor pe care îi iubim și de o viață eternă, fericită.

Scris de Fethullah Gülen

« înapoi

 

Ce se intampla cu spiritul dupa moarte?

 

« înapoi

După moarte, spiritul fiecărei persoane este dus la Dumnezeu. Dacă persoana a dus o viașă bună și pe parcurs s-a reformat, îngerii însărcinați cu luarea sufletului, îl așează pe o bucată de saten și îl duc spre ceruri, prin toate dimensiunile interne ale existenței, până ajunge cu el la Dumnezeu.

Pe drum, îngerii tuturor sferelor îl întâmpină și spun: "Al cui spirit este acesta? Cât de frumos este!" Îngerii care îl transportă îl clasifică folosin cele mai frumoase vorbe: " Acesta este spiritul celui care (de exemplu) a ținut post, s-a rugat, a dat de pomană și a depășit toate greutățile pentru binele lui Dumnezeu."În final, Dumnezeu Atotputernicul îl primește și spune îngerilor: "Duceți-l înapoi în mormânt unde îi este îngropat trupul pentru a putea răspunde în fața lui Munkar și a lui Nakir, îngerii care interoghează."

Spiritul unei persoane păcătoase este tratat cu dispreț oriunde trece și este aruncat înapoi în mormânt după ce este prezentat lui Dumnezeu.

Orice rău care are loc în această lume este din cauza propriilor noastre păcate. Dacă credincioșii sinceri nu pot rezista întotdeauna tentației păcatelor, Dumnezeu lasă ca ei să fie atacați de probleme, pentru ca în final să fie purificați. Dumnezeu îi poate supune la moarte prin agonie severă pentru a le ierta unele păcate sau pentru a-i ridica la ranguri spirituale mult mai înalte. Spiritele le sunt luate cu blândețe. Dacă rămân păcate care trebuie să le fie iertate, credincioșii vor suferi pedepse în mormânt și apoi salvați de pedeapsa Iadului. În plus, mormântul este prima stație pe care o face omul în drumul său spre viața eternă, unde toți vor primi ceea ce au căștigat, precum și locul întrebărilor preliminare. Cât încă în morminte, toți vor fi întrebați de către doi îngeri despre faptele lor lumești. Înafară de Profeți, toți ceilalți oameni vor suferi câtuși de puțin.

În cărți demne de încredere se spune că 'Abbas (unchiul Profetului) a vru să îl vadă pe 'Umar în vis. Abia șase luni mai târziu l-a văzut în vis. Când 'Abbas l-a întrebat unde a fost, acesta a răspuns: "Nu mă întreba! Abia acum am terminat de dat socoteală asupra vieții pe care am avut-o."

Sa'd ibn Mu'adha fost unul dintre Companionii Profetului. Când el a murit, Gabriel i-a spus Mesagerului: "Tronul Divin s-a zguduit din cauza morții lui Sa'd." Numeroși îngeri au luat parte la înmormântarea lui. După înmormântare, Mesagerul a spus uimit: "Mărire lui Dumnezeu! Ce se va întâmpla oare în cazul celorlalți, căci în cazul lui, și mormântul a strănutat."

 

În mormânt toți sunt întrebați de către îngerii Munkar și Nakir: Cine este Domnul tău? Cine este Profetul tău? Care este religia ta? Credincioșii vor răspunde la aceste întrebări cu ușurință; necredincioșii însă nu o pot face. Aceste întrebări sunt urmate de altele, care țin de viața fiecăruia în parte.

Relația dintre spirit și corp diferă conform lumilor în care trăiesc. În această lume, spiritul este în corp. Dacă sinele dominat de rău și dorințele trupești domină spiritul, acesta se deteriorează și distruge persoana. Dar, dacă spiritul poate disciplina sinele rău voitor prin credință, venerare și fapte bune și să îl elibereze de dorințele trupești, atunci acesta poate acumula calități lăudabile. Acest lucru poate aduce fericire atât pe acest pământ cât și în viața ce va urma.

 

După îngropare, sufletul așteaptă la podul dintre această lume și Cea de Apoi. Deși trupul se descompune în pământ, particulele sale esențiale nu. Conform unui hadis, acesta este coccisul (ajb al-dhanab). Nu știm dacă acest termen se referă la genele unei persoane. Dar, spiritul îl va folosi pentru a menține relația cu trupul și va folosi și ca bază pentru a ne re-crea Dumnezeu în Ziua Judecății de Apoi. Dumnezeu va face elementele acestei baze conducătoare spre viața eternă distrugând și re-însuflețind lumea, reînviindu-ne în Ziua Învierii.

 

Ce face sufletul în viața de mijloc? Această viață de mijloc este locul în care spiritul simte fericirea paradisiacă sau pedeapsa Iadului. Pentru cei credincioși vor fi deschise ferestre prin care vor putea vedea tărâmuri cerești și, precum se spune într-un hadis, mormântul va fi precum o grădină a Paradisului.

 

Oricum, chiar dacă acești oameni vor suferi pedepse pentru păcatele ce l-au comis, aceste pedepse îi vor purifica de orice păcat și îi vor face demni de a intra în Paradis după Reînviere.

Necredincioșii vor fi întâmpinați de faptele lor rele care vor lua forma scorpionilor și a șerpilor. Li se vor arăta scene de Iad, iar mormântul li se va transforma într-o groapă a Iadului.

Rămân în viață unele celule ale corpului după moarte? Atâta timp cât trăim în această lume, cel care suferă și se bucură este spiritul nostru. Spiritul suferă prin intermediul sistemului nervos, pe care îl folosește pentru a comunica cu celelalte părți ale corpului. Modul în care o face rămâne un mister pentru noi, la fel și tipul interacțiunii dintre spirit și corp, și mai ales dintre spirit și creier. Moartea face ca sistemul nervos să cedeze. Oamenii de știință au stabilit că anumite celule ale creierului trăiesc pentru un timp după moarte. Aceștia au studiat semnalele post mortem primite de la creier. Dacă ei por descifra aceste semnale, domenii precum criminologia vor beneficia foarte mult, putând astfel rezolva cazuri de crime.

Următorul verset, care arată cum a reînviat Dumnezeu o persoană decedată, sugerează următorul lucru:

Moise îi spuse poporului său: Dumnezeu vă poruncește să jertfiți o vacă. Ei i-au spus: Îți bați joc de noi?

Dacă ați omorât pe cineva și vă învinuiți unii pe alții, Dumneze va scoate la iveală ceea ce ați făptuit. Noi am spus: Loviți-l cu o bucată din ea! Astfel Dumnezeu învie morții și vă arată semnele Sale.

Chinuri din mormânt și Iad. Fiind dat faptul că spiritul va rămâne în contact cu particulele esențiale ale corpului când încă se află în lumea de mijloc, este absurd să discutăm dacă spiritul, corpul sau amândouă vor suferi în mormânt. Dar, după cum se subliniază mai sus, Dumnezeu va re-crea oamenii în Ziua Reînvierii din acele particule trupești esențiale și vor fi înviate în "dimineața" vieții eterne.

Deoarece spiritul trăiește viața lumească cu trupul, cu care împarte bucurii și tristețe, Dumnezeu îi va reînvia pe amândoi atât trupesc cât și spiritual. The Ahl al-Sunna wa al-Jama'a (majoritatea musulmanilot) sunt de acord că spiritul și corpul vor merge împreună în Paradis sau Iad. Dumnezeu va construi corpuri în forme adecvate Vieții de Apoi, unde totul va trăi: Viața de acum nu este decât o desfătare și un joc, insă Lăcașul de Apoi este cu adevărat Viața. O, dacă ei ar ști! (29:64)

Ce putem dărui spiritului după moarte? Spiritele vor putea să de audă și să ne vadă, doar dacă Dumnezeu permite acest lucru. El ar putea chiar permite unor sfinți să le vadă, să comunice cu ei.

După moarte, cazierul nostru de fapte nu se închide. Dacă lăsăm în urmă fapte bune, copii virtuoși, cărți sau instituții de pe urma cărora oamenii ar putea beneficia, sau dacă am făcut un bine umanității și am ajutat la dezvoltarea acesteia, recompensa noastră va continua să crească. Dacă lăsăm în urmă fapte rele, păcate noastre cresc.

Deci, dacă vrem ca cei dragi nouă care au murit să beneficieze de aceste fapte bune, trebuie să fim niște moștenitori demni de aceasta. Ar trebui să ajutăm săracii, să luăm parte la slujbele islamice, să ducem o viață virtuoasă și să folosim ceea ce ei au lăsat în urmă pentru a promova Islamul și a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, musulmani sau non- musulmani.

 

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este compatibila reincarnarea cu Islamul?

 

« înapoi

Reîncarnarea se referă la doctrina conform căreia după moarte sufletul se adăpostește în alt corp, apoi moare iar și intră în alt corp, până când nu mai există nici un motiv pentru ca asta să se întâmple. Nu este compatibil cu Islamul acest lucru.

Credința în unele forme de reîncarnare există în aproape toate societățile, atât în cele primitive cât și în cele sofisticate. Există variații conform diferențelor locale sau regionale. În societățile cele mai materialiste, ale căror cultură formală neagă existența vieții spirituale, este o modă în anumite cercuri ca oamenii să dețină asemenea obiceiuri pseudo-religioase și să susțină că spiritele celui mort se plimbă după moarte, uneori adoptând formă fizică, și pot influența existența până când se stabilesc în noul corp.

Un argument al acestei doctrine străvechi o reprezintă "dovezile" găsite în literatura veche, în opere precum Ovidiu; operă în care zeii luau formă umană sau animală precum și diferite frme. Dar aceste povestiri nu constituie o doctrină. Doctrina nu are de a face cu schimbări de formă, ci cu credința că sufletului unui om trebuie să treacă prin fiecare nivel al creației și prin fiecare formă de viață ale diferitelor specii, animate sau nu.

Dacă stăm să ne gândim asupra acestui lucru, realizăm că această doctrină este într-adevăr o dezvoltare stranie asupra imortalității sufletului. Esența acestei doctrine este că sufletul este nemuritor, în rest, nici un alt lucru din ea nu este adevărat. Doctrina aceasta se poate să fi rezultat prin observarea anumitor asemănări fizice între părinți și copii. Este înțelept să umbrim fenomenul logic de ereditate și de genetică cu doctrina ilogică a reîncarnării?

Se spune că această doctrină a apărut în apropierea Nilului de unde s-a și răspândit înspre India și Grecia. Apoi, elocvența filozofilor greci clasici a transformat-o într-o sursă de consolare și speranță pentru oamenii care, așa cum facem și noi, aspirau la eternitate. După aceasta, s-a făcut prezentă și în iudaism prin intermediul kabbaliștilor, în creștinism prin gânditorii evrei și în Islam prin ideile anumitor sufiști- în ciuda eforturilor telogicienilor musulmani de a o combate.

Apologiștii au înaintat niște "dovezi". De exemplu, kabbaliștii au menționat transformarea lui Niobe (din Vechiul Testament) în sculptură de marmură și a soției Profetului Lot în statuie de praf. Alții s-au referit la transformări ale evreilor în maimuțe sau porci.

Un alt argument al acestor oameni ar fi acea că instinctul și inteligența din animale, precum și splendoarea ce se regăsește în regatul plantelor, ca produse ale inteligenței umane prezente cândva. Cu toții știm că există un program și un destin predeterminat pentru plante și pentru lucruri fără viață, dar este neplauzibil să punem ordinea și armonia din creație pe seama sufletelor umane din trecut. De exemplu, în realitate, plantele au propria lor viață: direcție de creștere, bazată pe lumină și apă. Cum am putea crede că viețile lor sunt rezultatul intervenției sufletului uman?

În ciuda eforturilor de a anihila această idee, nimeni nu a putut vreodată demonstra că o plantă conține suflet uman și nici vreo dovadă că vreun om ar fi fost vreodată sufletul vreunei plante sau a vreunui animal. Mass media a făcut publice poveștile unor oameni ce își aminteau bucăți din viețile trecute, povestind anumite evenimente. Asemenea lucruri pot fi explicate ca o amintire a ceea ce acele persoane au văzut, citit sau auzit, cu bună știință sau fără să își dea seama, elaborate și transformate într-un anume fel în conștiința lor. Pe scurt, asemenea povestiri nu sunt decât ficțiuni umane.

Faptul că Niobe sau soția lui Lot au fost transformați în marmură, respectiv praf, nu dovedește reîncarnarea lor, ci doar o transformare fizică. Cât despre corpurile pietrificate, acestea nu sunt decât niște fenomene stranii. Multe astfel de corpuri au fost descoperite, conservate în cenușă vulcanică. Pompeiul a fost distrus în 70 de către erupția vulcanică a Vezuviului și a rămas îngropat timp de secole. Recentele excavații au scos la iveală numeroase corpuri pietrificate asemănătoare cu cel al lui Niobe. În aceste ruine stă mânia lui Dumnezeu. Poate că modul lor de viață a fost solidifcat în cenușă fiind astfel păstrate pentru a avertiza viitoarele generații. A interpreta asemenea fapte drept reîncarnări, este complet greșit.

Credința în reîncarnare în Egipt, India și Grecia este rezultatul unei credințe cândva născute în Viața de Apoi și din dorința imortalității sufletului. Nimeni din Egiptul Akhenatonic sau din Grecia lui Pitagoras nu știa nimic despre asemenea idei deformate.

Potrivit lui Akhenaton (1362 BC), atunci când individul moare în această lume, una nouă începe pentru el în ceruri. Imediat ce individul decedează, sufletul pornește în călătoria sa pentru a găsi Marele Regat în Rai. Acesta ajunge atât de sus încât simte prezența lui Osiris, și speră să dea socoteală asupra faptelor sale astfel: "Am ajuns până la tine deoarece eram liber de orice păcate. În timpul vieții mele am făcut tot ce am putut pentru ca oamenii să fie mulțumiți de mine. Nu am vărsat sânge și nici nu am furat. Nu am comis nici adulter și nu am înșelat." Cei care vorbesc astfel se alătură congregației lui Osiris, iar cei care nu fac asta, cei ale căror fapte rele le întrec pe cele bune, sunt aruncați în Iad și torturați de demoni.

Această credință se regăsește și în epitafe care descriu religia lui Akhenaton: Ceea ce Tu ai făcut este prea mare, iar ochii noștri nu pot cuprinde această cunoaștere a Ta. O Tu, Doamne! Nimeni nu este atât de măreț ca Tine! Tu ești Cel care ai creat acest Univers după voia Ta,Tu ești Unicul. Tu ești Cel ce a creat această lume în care trăim noi, oamenii. Animalele, mici sau mari, zburătoare sau mergătoare. Și doar Tu ești Cel ce susține și hrănește toate acestea. Datorită ție există frumusețe pe acest Pământ. Tu te faci cunoscut nouă darită acestei frumuseți. Inima mea îți aparține în totalitate (Tu ești în inima mea).

Ideile exprimate mai sus sunt idei în care credeau egiptenii acum mai bine de 4000 de ani.

În Grecia Antică exista de asemenea credința în reînviere și în nemurirea sufletului. Marele filozof Pitagora (500BC) credea că sufletul, după ce părăsește corpul, duce o viață asemănătoare cu sine. De fapt, fiecare suflet duce o astfel de viață chiar înainte de a părăsi Pământul. Dacă sufletul săvârșește vreun rău, va fi pedepsit, aruncat în Iad și apoi chinuit de demoni. În schimbul faptelor bune pe care le face, i se va oferi o poziție superioară și va fi binecuvântat cu viață fericită. Chiar dacă au existat schimbări în ideile lui de-a lungul timpului, putem observa că există asemănăti fundamentale între acestea și credința Islamică în reînviere.

Ideile lui Plato nu sunt diferite de acestea. În faimosul lui tratat Republica el spune că sufletul uită viața materială de tot atunci când părăsește corpul. Pe măsură ce aspiră la alte sfere spirituale, unele ce îl înzestrează cu înțelepciune și nemurire, spiritul este eliberat de orice urmă de teamă, greșeală și de pasiunea și dragostea ce i-au fost oferite când încă se mai afla pe Pământ. Fiind astfel eliberat de toate consecințele dăunătoare primite de la oameni, el ajunge să fie binecuvântat cu fericire eternă.

În esență, reîncarnarea reprezintă viziuna distorsionată a unei credințe ce doar s-a auzit. Toate decretele, înafară de Islam au suferit o astfel de distorsionare. De exemplu, religia creștină dezvăluită de Divinitate, precum și identitatea și rolul Profetului Iisus au fost distorsionate. Fără existența versetelor clare din Coran și fără influența Islamului, poziția formală a creștinătății în ceea ce privește aceste chestiuni, nu s-ar fi schimbat.

Faptul că creștinătatea a promovat existența unității sufletului și a corpului, se datorează savanșilor musulmani din Andaluzia (Spania islamică). Sfântul Thomas Aquinas (1274) este unul dintre cei mai renumiți filozofi ai creștinătății. Marea parte a sintezelor și ideilor sale este preluată din învățături islamice. Într-una dintre distinsele sale cărți, acesta spune că conceptul cheie al umanității este că sufletul și corpul uman sunt unite.[1] El mai spune că sufletele animalelor se dezvoltă în corpurile animalelor, dar că cele umane sunt create într-o anumită perioadă din dezvoltarea de început a fiecărui om[2]; astfel respinge el speculațiile abstracte ale școlii neoplatonice.

Prin astfel de distorsionări și traduceri greșite ale conceptelor au devenit de nerecunoscut religiile din Egiptul Antic, din India și din Grecia. Doctrina ce ține de reîncarnare poate fi o doctrină cândva auzită și nu scrisă, conform căreia sufletul este nemuritor și că se va întoarce la noi în Ziua Judecății de Apoi. După ce în credințele egiptenilor antici a fost introdusă această idee de reîncarnare, ea a devenit tema centrală a cântecelor sau a legendelor ce se perindau de-a lungul întregii regiuni a Nilului. Fiind elaborată mai apoi cu expresii filozofice grecești, ea a devenit un fenomen foarte răspândit datorită expasiunii influenței grecești.

 

Hindușii consideră acest fapt ca cel mai jos nivel de manifestare a lui Brahma, și privesc convergența sufletului cu corpul, ca o decădere a sufletului. Cu toate acestea, moartea este privită ca un mod de salvare, o separare de greșelile lumești, o șansă de a stabili o uniune cu adevărul. Hindușii sunt politeiști. Cel mai important zeu al lor este Krishna, despre care se crede că ar fi luat chip de om pentru a alunga răul.

Al doilea zeu important al lor este Vishnu, care a coborât pe această lume de nouă ori sub diferite înfățișări (de om, de animal, de floare). Ei se așteaptă ca acesta să coboare și a zecea oară. Deoarece ei cred că acesta va coborâ iar pe Pământ sub forma unui animal ce va omorî alt animal, lor le este interzis să omoare animale; dar le este permis să o facă numai în timpul unui război. De aceea, hindușii cei mai pioși sunt vegetarieni.

Potrivit cărții lor sfinte, Vedanta, adică sufletul, reprezintă o părticică din Brahma ce nu poate scăpa de suferință decât atunci când se întoarce la origini. Sufletul acumulează cunoaștere doar prin izloarea de eul său și a tuturor slăbiciunilor ce aparțin acestuia, și apoi se întoarce în Brahma așa cum râul plutește spre mare. Când sufletul se unește cu Brahma, primește pace absolută și liniște- o altă versiune a ceea ce găsim în budism. În budism există ideea încetării de a căuta și a pasivității sufletului, pe când în hinduism, sufletul este dinamic.

Unele secte evreice au adoptat reîncarnarea. După ce au refuzat să creadă în Reînviere și în Ziua de Apoi, evreii au rămas fascinați de ideea de nemurire a sufletului. Mai apoi kabbaliștii au transmis această idee Biserici din Alexandria prin intermediul unor ordine monastice regionale. Doctrina reîncarnării a avut un efect neînsemnat asupra manifestării Islamului. Cu toate acestea, din păcate, extremistul Ghulat-i Shia a făcut cunoscută musulmanilor această doctrină.

Toți cei care cred în reîncarnare au o caracteristică comună: credința în încarnare. Drept rezultat, oamenii cred că Divinitatea se amestecă cu umanitatea și invers. Această idee este una universală, cu excepția Islamului. În fiecare religie distorsionată există o figură centrală: Aten în Atenism, Brahma în Hinduism, Ezra în Iudaism, Iisus în Creștinism și Ali din gruparea Ghulat-i Shia (considerată de unii parte distinctă de Islam). Afirmațiile conform cărora scrierile sufite sprijină ideea de reîncarnare sunt malițioase și reprezintă rezultatul unei înțelegeri literale absurde ale discursurilor lor ezoterice.

De-a lungul istoriei învățații musulmani din toate câmpurile religioase, mai ales din cei 90% suniți, au respins reîncarnarea afirmând că este contrară spiritului Islamului. Argumentația este aceasta: Ideea centrală a credinței islamice este că fiecare persoană trăiește și moare conform propriului său destin, duce propria sa povară, va fi reînviat individual și tras la răspundere pentru acțiunile, intențiile și consecințele acestora, și că fiecare om va fi judecat de către Dumnezeu după aceleași criterii.

Amintim mai jos motivele pentru care Islamul respinge ideea de reîncarnare:

Credința în Islam presupune credința în Reînviere și în Ziua Judecății de Apoi, când fiecărui individ i se va acorda dreptate în ceea ce el a trăit sau a făcut. Dacă sufletul omului trece prin diferite vieți, atunci în care om sau în care lucru care vi el înviat, chemat să răspundă pentru ce a făptuit și apoi pedepsit sau recompensat, după caz?


Această lume este creată ca un test și o încercare pentru ca prin acestea sufletul să beneficieze. Potrivit reîncarnării, cei în viață au dus o viață anterioară rea , duc vieți și mai rele după moarte. Dacă acest lucru este adevărat, aceștia vor ști consecințele fostei lor vieți, iar viața privită ca pe un test își pierde semnificația. Pentru a peteci aceste afirmații, unii spun că sufletul "uită" existența sa trecută. Dacă într-adevăr așa se întâmplă, atunci care mai este rostul unei vieți anterioare?


Dacă fiecare individ trece prin ciclul nașterii, al morții și al renașterii până când este simțită fericirea eternă, atunci promisiunile de răsplată sau de pedeapsă de la Dumnezeu, nu au sens. De ce s-ar implica El în așa ceva, atunci?


Coranul și alte Cărți Divine afirmă că păcatele vor fi iertate, doar dacă există regret sincer în acei oameni ce au păcătuit.Scopul reîncarnării este de a redresa păcatele pentru a obține o renaștere mai bună. Deci, nu este mai logic să gândim că Dumnezeu este capabil să ierte când și pe cine dorește, decât să trecem prin acest proces nesfârșit de a acumula, la urmă, același rezultat?
Ciclurile lungi de renaștere sunt contrare puterii de iertare, grației, compasiunii lui Dumnezeu. Dacă El dorește, face din lucruri normale, nesemnificative cele mai bune, neprețuite diamante. Binecuvântarea și bunătatea Lui sunt într-adevăr nesfîrșite.


Mulți dintre adepții Profetului au dus vieți dezagrabile înainte de a îmbrățișa Islamul. După ce s-au convertit, ei s-au îndreptat într-un timp foarte scurt și au devenit modele virtuoase pentru generațiile ce au urmat. Unii dintre ei au întrecut strămoșii și au devenit și mai pioși. Acest lucru arată că, cu voia lui Dumnezeu, oamenii se pot ridica repede și pot ajunge în timp scurt în vârf, chiar dacă în aparență erau sortiți Iadului. Iată cât de nenecesară este doctrina sufletelor ce se ridică la nivele mai înalte ale existenței.


A crede că Dumnezeu Atotputernicul a creat un suflet individual pentru fiecare în parte înseamnă a crede în Omnipotența Lui. A crede că doar un număr limitat de suflete migrează de la un corp la altul, presupune a fi de acord cu propoziția ilogică : Omnipotentul nu este Omnipotent. Abundența lucrurilor din această lume, varietatea lor și faptul că acestea nu se aseamănă, sunt evidente. Putem acum demonstra că fiecare om din miliardele de pe acest Pământ este unic în felul său. Această unicitate individuală este prezentată în multe versete coranice. Fiind dat acest lucru, de ce nu putem presupune că Omnipotentul nu poate creea un număr infinit de suflete cărora să le pună la dispoziție un număr infinit de corpuri?


De ce nu a putut nimeni niciodată demonstra, prin orice mijloc, memoriile, aventurile și experiențele trăite într-o viață anterioară în diferite forme sau corpuri? Unde este acea cunoaștere, experiență și cultură a celor care susțin că au trăit o viață anterioară și că au completat ciclul lor de viață? Dacă asta s-ar fi întâmplat măcar cu o singură persoană din atâtea milioane, nu ar trebui ca acum un mare număr de oameni să dea dovadă de virtuți și competențe extraordinare? Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu adevărat, nu ar fi trebuit ca până acum să fi întâlnit măcar unul dintre aceștia? Unde sunt ei?


Când omul atinge o anumită maturitate fizică sau de vârstă, nu ar trebui să ne așteptăm ca sufletul să facă văzut tot ceea ce el a acumulat de-a lungul timpului? Nu ar trebui să existe multe genii? Au existat câteva astfel de genii în istoria umanității, dar darurile lor speciale pot fi explicate ca o combinație specială de caracteristici genetice ce au loc într-un anumit timp și loc, și care sunt atribuite lui Dumnezeu, dar și efoturilor geniului de a putea înțelege acest dar.


Nici o aptitudine umană nu a fost găsită vreodată într-o entitate non-umană. Dar dacă reîncarnarea este adevărată, ar trebui să existe anumite descoperiri. Dacă o formă de viață mai joasă este pedeapsa pentru fapte rele făcute într-o viață anterioară, deci, și binele din acea viață trebuie luat în considerare. Cu alte cuvinte, unele lucruri din viața anterioară a individului ar trebui să existe și în viața sa următoare. În acest caz, trebuie să ne așteptăm ca granițele unor anumite forme să izbucnească deodată- de exemplu, plantele să aibă proprietăți asociate cu cele ale animalelor. De ce nu am fost niciodată martorii unor asemenea evenimente?


Dacă un om sau un animal este consecința faptelor unui individ dintr-o viață anterioară, care dintre acestea a existat mai întâi? Omul sau animalul? Credincioșii în reîncarnare nu pot cădea de acord asupra niciunei forme, deoarece fiecare generație implică existența unei generații precedente, căci cum altfel ar putea fi considerată generația ce rezultă a fi consecința celei precedente? Dacă, așa cum spun unii, viața fizică este un rău, atunci de ce mai există aceasta? De ce există viață? Nu ni s-au oferit însă răspunsuri plauzibile.
 

 

 

 

[1] Citește tratatul său Summa Theologica (Partea 1, Întrebarea 90, Art. 4).
[2] Ibid, Art.3.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce este jihad-ul?

 

« înapoi

Jihad este cuvântul arab ce înseamnă a lupta, a face un efort, a înfrunta greutățile de tot felul. În Islam acest cuvânt înseamnă lupta pentru calea lui Dumnezeu.

Coranul egalează jihad-ul, o îndatorire importantă în Islam, cu Islamul în sine. Cei mai distinși slujitori ai lui Dumnezeu, Profeți sau sfinți, au atins aceste distincții prin participarea la jihad împotriva necredincioșilor și împotriva propriilor dorințe carnale. Jihad-ul are o importanță foarte mare în fața lui Dumnezeu, deoarece El ne-a creat pentru ca noi să descoperim adevărata noastră esență și de a-i încuraja și pe ceilalți să facă același lucru.

Dumnezeu spune în Coran: Credincioșii care se feresc să lupte, înafară de cei oropsiți, și cei care luptă pentru calea lui Dumnezeu cu bunurile și făpturile lor nu sunt deopotrivă. Dumnezeu le dă întâietate celor care luptă cu bunurile și făpturile lor asupra celor care se feresc să lupte. Dumnezeu a făgăduit tuturor bunătăți, însă Dumnezeu le dă întâietate luptătorilor față de cei care stau degeaba și lor va da o mare răsplată. (4:95)

Oamenii au cariere diferite, iar obiectivele lor în acele cariere le permit să evalueze poziția lor. Dar care este sfârșitul nostru? Indiferent de ocupație sau de poziție, fiecare persoană a fost creată dintr-o picătură fluidă și va sfârși sub formă de cadavru.

Acest lucru este valabil pentru tot, dar nu și pentru opera Profetului (s.a.a.w.s). Recompensa lui se multiplică până în Ziua Judecății de Apoi, deoarece conține o anume calitate spirituală ce nu este atinsă de mortalitate. Un Profet este desemnat pentru a face oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeu și astfel să atingă eternitatea. Nu am fost creați pentru a fi supuși la corupție fizică. Tendința noastră naturală cea mai adâncă este aceea de eternitate, și Profeții sunt cei care prin învățăturile lor trezesc in noi această tendință.

În viziunea lui Dumnezeu, Profetismul este munca cea mai sacră încredințată umanității și jihad-ul exprimă acest aspect al său. Datorită importanței sale, Coranul îi distinge pe acei musulmani care au jurat Profetului că vor lupta în jihad: Cei care îți jură ție credință, Îi jură credință lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este deasupra mâinilor lor. Cel care își calcă jurământul, sieși și-l calcă. El îi va da o mare răsplată celui ce ține ceea ce s-a legat față de Dumnezeu. (48:10)

Acest verset a fost trimis atunci când Profetul a spus musulmanilor că se vor întoarce și va avea loc pelerinajul. Așa că, aceștia au pornit ca pelerini spre Meca, dar când au ajuns în Hudaibiyya, poteiștii mecani au refuzat să îi lase să treacă și le-au declarat război. Această obiectare neașteptată a șocat credincioșii, care au văzut-o ca o lovitură aruncată onoarei Islamului. Nu au știut cum să răspundă acestei lovituri. Mesagerul l-a trimis pe 'Uthman ibn Affan la Meca pentru a le spune din nou că nu doresc decât să facă pelerinaj în pace.[1] Șefii mecani l-au încarcerat pe 'Uthman și au dat curs liber zvonurilor cum că ar fi murit. Această veste a înfuriat musulmanii în așa fel încât Mohamed a cerut ca aceștia să jure devotament lui, urmându-l. Astfel a trimis Dumnezeu versetul de mai sus.

Un alt verset spune: Dumnezeu a cumpărat de la credincioși sufletele și bunurile lor, dându-le în schimb Raiul. Ei se războiesc pe calea lui Dumnezeu: ucid și sunt uciși. Aceasta este făgăduiala întru Adevăr în Tora, Evanghelie și Coran. Cine ține legământul mai bine decât Dumnezeu? Bucurați-vă de schimbul ce l-ați făcut, căci aceasta este fericirea cea mare. (9:111)

Această tocmire reprezintă cea mai înaltă distincție, deoarece cel care o adoptă este în legătură directă cu Dumnezeu.

Mesagerul a spus: "Mi-am dorit foarte mult să fiu cel care luptă pentru Dumnezeu și să fiu reînviat pentru a lupta din nou"[2] El a mai spus: "Este mai bine să îți ții ochii deschiși pentru o singură zi , doar pentru cauza lui Dumnezeu, împotriva pericolului infiltrării inamicilor, decât de a fi posesorului acestei lumi și a tot ceea ce conține."[3] Din acest hadis înțelegem că este mai bine să fim alerți o zi pentru binele lui Dumnezeu, decât să fim stăpânii Kabei-din moment ce Kaba face parte din această lume.

Un alt hadis ne spune: "Recompensa lui Dumnezeu pentru faptele bune lipsește în momentul morții, înafară de cea a jihad-ului. De asemenea, Dumnezeu îi
scutește pe cei care au luptat pentru calea Lui de a fi interogați în mormânt."[4]

Jihad-ul are două aspecte: lupta de a depăși dorințele carnale și înclinațiile greșite (jihad-ul mare) și de a-i încuraja pe ceilalți să aibă același obiectiv (jihad-ul mai mic). Armata musulmană se întorcea spre Medina după ce au înfrânt dușmanii, când Profetul a spus: "Ne întoarcem de la jihad-ul mic către cel mare." Când a fost întrebat de către Companioni ce semnifică jihad-ul mare, Mohamed a spus că reprezintă lupta cu sinele carnal".[5]

Scopul celor două jihad-uri este de a purifica credincioșii de păcate pentru ca aceștia să poată atinge adevărata umanitate. Profeții au fost trimiși în acest scop: Astfel Noi v-am trimis vouă un profet dintre voi care să vă recite versetele Noastre, care să vă curățească, care să vă învețe Cartea și înțelepciunea, care să vă învețe ceea ce nu știați. (2:151)

Suntem ca mineralele pure ce trebuie prelucrate de către Profeți, care ne purifică și ne rafinează îndepărtând sigiliul din inimile noastre și ridicându-ne vălul de pe ochi. Iluminându-ne cu mesajul pe care îl aduc, putem înțelege legile naturii, care sunt semne ale existenței și Unității lui Dumnezeu și putem astfel penetra în realitatea subtilă a lucrurilor și a evenimentelor. Doar Profeții pot ghida umanitatea și o pot face să atingă acel statut așteptat de Dumnezeul de la ei.

Profeții nu numai că ne fac să înțelegem semnele, dar și Cartea și Înțelepciunea. Coranul a fost ultima Revelație a ultimului Profet, deci Dumnezeu se referă la Coran atunci când menționează Scriptură și la Sunna atunci când menționează Înțelepciune. Deci, trebuie să respectăm Coranul și Sunna Profetului dacă vrem să fim ghidați cu adevărat.

Profetul ne învață de asemenea multe lucruri pe care noi nu le știm; de exemplu: cum să ne purificăm de păcate, dar trebuie să continuăm să învățăm mult mai multe până în Ziua Judecății de Apoi. Urmând calea Profetului, mulți musulmani au devenit sfinți. Unul dintre ei, 'Ali a spus că credința lui în stâlpii de bază ai Islamului a fost atât de puternică încât siguranța nu ar fi crescut nici chiar dacă vălul Celui Nevăzut ar fi fost ridicat.[6] Se spune că 'Abd al-Qadir al-Jilani ar fi avut puterea de a vedea misterele celor șapte ceruri. Acesta și mulți alții precum Fudail ibn Iyaz, Ibrahim ibn Adham și Bishr al-Khafi, ar fi putut fi înzestrați cu ușurință cu darul de a fi Profet dacă nu li s-ar fi trimis deja unul.

Norii negri ai ignoranței au fost îndepărtați din orizontul intelectului nostru datorită ghidării Profetului și multe alte avansări științifice și tehnologice vor avea loc datorită luminii pe care el a adus-o de la Dumnezeu.

Jihad-ul este moștenirea lăsată de Profeți, iar Profetismul este misiunea de a ridica omenirea la statutul pe care Dumnezeu îl dorește, purificându-i. Misiunea profetică este cunoscută sub numele de jihad, deoarece are același înțeles ca a fi martor adevărului. Cei care participă la jihad sunt considerați martori ai Exitenței și Unității divine, luptând pentru drumul spre Dumnezeu: Dumnezeu mărturisește și laolaltă cu El îngerii și cei dăruiți cu cunoaștere: " Nu este dumnezeu afară de El, Puternicul, Înțeleptul." (3:18)

Dumnezeu este martor propriei Sale Existențe și Unități, iar cei care dețin un nivel ridicat de percepție pot aspira la realitatea acestei mărturii. Îngerii sunt martori acestei mărturii, deoarece natura lor este una pură, ca aceea a celor înzestrați cu cunoaștere. Chiar dacă toată lumea ar nega Existența și Unitatea Lui, mărturia acestor grupuri este de ajuns pentru a stabili adevărul.

Oamenii care înțeleg acest adevăr ar trebui să călătorească în lume pentru a-l răspândi. Aceasta era îndatorirea Profeților, și ar trebui să fie și a noastră: Noi le-am dezvăluit profeților să vestească și să predice că, după venirea profeților, oamenii nu mai au nici o pricină să se împotrivească lui Dumnezeu. Dumnezeu mărturisește că El a pogorât cu știința Sa ceea ce a fost pogorât asupra ta. Și îngerii mărturisesc, însă Dumnezeu este de ajuns ca Martor. (4:165-166)

Dumnezeu a ales câte un om din fiecare națiune și l-a numit Profet. Încă din timpul Profetului Adam, fiecare eră umbrită din istoria omenirii era luminată de mesajul unui Profet. Acest lucru a continuat până în timpul lui Mohamed, care a fost trimis pentru a lumina toate orizonturile spirituale și intelectuale ale umanității: Noi te-am trimis martor, vestitor și predicator. (48:8)

Profetul Mohamed este menționat în Coran ca "Profetul" – acest apelativ îl deosebește de toți ceilalți și indică faptul că el este Profet prin excelență. El a fost trimis ca o binecuvântare pentru toat creația, pentru oameni, plante, animale și lucruri fără viață.

Dumnezeu se adresează lui Mohamed în mod direct în Coran : Noi te-am trimis... El a dus această sarcină într-un timp în care oamenii erau ignoranți și toți negau adevărul. Treptat, numărul celor care l-au urmat a început să crească până când aceștia au ajuns să fie purtătorii steagurilor adevărului în toată lumea.

Dumnezeu a trimis câte un Profet fiecărei națiuni, ceea ce înseamnă că toți avem idee despre ce înseamnă Profetismul. Termenul de jihad este folosit pentru a descrie Profetismul, jihad-ul fiind înrădăcinat foarte bine în inima fiecărui credincios, astfel încât ei să poată simți o responsabilitate profundă de a transmite adevărul și de a ghida pe toți pe Calea Bună.

În timp ce jihad-ul mai mic este înțeles ca lupta pentru cauza lui Dumnezeu, acesta nu se referă doar la lupta fizică pe câmpul de luptă, ci cuprinde fiecare acțiune, de la vorbit până la luptă fizică, doar dacă acțiunea este făcută pentru Dumnezeu. Orice acțiune comună sau individuală, de mică sau mare importanță, este văzută ca jihad.

Jihad-ul mai mic presupune mobilizarea tuturor facilităților materiale și are loc în lumea exterioară, iar jihad-ul mare presupune lupta noastră personală cu sinele. Aceste două forme de jihad nu pot fi separate una de cealaltă, deoarece cei care câștiga în fața sinelui carnal pot duce jihadul mai mic.

Mesagerul a fost cel care ne-a învățat cum să ducem aceste două tipuri de jihad și a stabilit principiile predicării adevărului, pe care trebuie să le urmăm până înZiua Judecății de Apoi. Modul lui de a acționa era sistematic. Iată deci o altă dovadă a Profetismului cu care a fost înzestrat și un minunat exemplu de a urma calea spre Dumnezeu prin comportamentul pe care îl avea.

Mesagerul obișnuia să se roage la Kaba în primii ani de Profeție. Nu numai că spera prin acest lucru să primească recompense foarte mari de la Dumnezeu, dar totodată dorea să predice adevărul tinerilor. Cu toate acestea, era imposibil să se apropie de ei, din cauza orgoliului pe care îl aveau. Știind că faptele spun mai mult decât vorbele, el a început să se roage aproape de Kaba. Fiind curioși, aceștia l-au întrebat ce făcea acolo, dându-i astfel ocazia de a le ține predici.

Profetul a fost atacat de câteva ori în timp ce se ruga. Abu Jahl planificase să îl ucidă cu o piatră mare în timp ce acesta urma să se roage. În timp ce ținea piatra în mână, gata să o arunce spre el, a început să tremure, s-a făcut alb de frică și a rămas nemișcat, cu mâinile deasupra capului. Când a fost întrebat ce i se întâmplase, acesta a răspuns că un monstru teribil a apărut între el și Profet și că aproape l-a înghițit.[7]

Altă dată, 'Uqba ibn Abi Mu'ait a înfășurat eșarfa lui în jurul gâtului Profetului în timp ce acesta se ruga, încercând astfel să îl stranguleze. Când a auzit Abu Bakr de cele întâmplate, a mers în acel loc și a țipat: "Vei omorî un om doar pentru că spune: Domnul meu este Dumnezeu? "[8] Acestea au fost cuvintele rostite în era lui Moise de către un credincios ce s-a grăbit să îl salveze pe Profet din mâinile celor care vroiau să îi facă rău.

Profetul ar fi fost martirizat în acele momente dacă Dumnezeu nu l-ar fi ajutat. Abu Bakr obișnuia să citească Coranul cu voce tare la ferestra casei sale, iar care îl auzeau se strângeau în jurul lui. Recitarea aceasta a atras atât de mulți oameni încât șefii mecani i-au spus să se oprească. Cu toate acestea, Abu Bakr nu a încetat recitarea.[9]

Companionii Profetului nu au încetat jihad-ul, nici prin cuvinte și nici prin fapte, deoarece credeau într-adevăr că integritatea lor personală depindea de activa lor participare în jihad. Ei au înțeles că Îl pot apăra pe Dumnezeu doar prin susținerea religiei Lui: O, voi cei ce credeți! Dacă Îl ajutați pe Dumnezeu, El vă va ajuta și vă va întări picioarele. (47:7) Cu alte cuvinte, musulmanii ce caută protecția împotriva a ceea ce îi împiedică să meargă mai departe, trebuie să lupte pentru cauza lui Dumnezeu, și acesta să fie singurul lor țel în viață.

Pentru a înțelege modul în care putem face asta, trebuie să privim mai întâi stilul de viață al Profetului și al Companionilor Săi. Când condițiile deveniseră insuportabile, unii musulmani au fost lăsați să meargă în Abisinia. Această emigrare a fost un fel de jihad în acele timpuri. După a doua migrare, toți musulmani care au rămas sau s-au întors la Meca, au emigrat mai apoi în Medina.

Apoi, s-au pus bazele atât pentru statul islamic cât și pentru un nou tip de jihad, unul care ia în considerare realitățile existente. Jihad-ul are nevoie de propria lui strategie. Musulmanii nu au acționat împotriva celor care îi chinuiseră până când nu au primit permisiunea de la Dumnezeu, prin acest verset primit în Medina: Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacați, căci ei sunt cei nedretățiți, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic. Precum și celor care au fost izgoniți pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus : " Domnul nostru este Dumnezeu!" Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împins pe unii înapoi cu ajutorul altora, atunci chiliile ar fi fost dărâmate, precum și sinagogile, paraclisurile și moscheile unde numele lui Dumnezeu este mult amintit. Dumnezeu îl ajută pe cel ce Îl ajută. Dumnezeu este Tare, Puternic. (22:39-40)

Îndurând persecuții timp de ani de zile, credincioșii au răspuns cu entuziasm. Doar hipocrații au refuzat să se prezinte atunci când Profetul a ordonat musulmanilor să lupte cu mecanii. Hipocrații au stat acasă liniștiți deoarece erau doar sclavii sinelui carnal și al propriilor dorințe. În contrast cu aceștia se aflau musulmanii care invadau câmpurile de luptă de fiecare dată când li se cerea asta, deoarece jihad-ul era calea prin care ei ajungeau la Dumnezeu și atingeau eternitatea. De aceea, erau atât de entuziaști de parcă erau invitați în Rai.


Toată lumea consideră moartea un lucru dezagrabil, inclusiv Companionii: Lupta v-a fost scrisă, însă vouă vă este silă de ea. S-ar putea să vă fie silă de ceva, însă să fie un lucru bun pentru voi. S-ar putea să iubiți ceva și să fie un lucru rău petru voi. Dumnezeu știe, însă voi nu știți. (2:216)
 

 

Asta este o caracteristică umană normală. Dar musulmanii nu au ieșit din cuvântul Profetului sau al Domnului și în schimb Dumnezeu le-a oferit victorii și succese. Aceste victorii au întărit puterile credincioșilor și au provocat multe probleme mecanilor.

Musulmanii și-au păstrat credința viguroasă și activă prin intermediul jihad-ului. Cei care abandonează jihad-ul treptat devin pesimiști, căci sunt privați de spirit și încetează să mai prezică adevărul. Însă, cei ce persistă în jihad nu își pierd niciodată entuziasmul și încearcă mereu să sporească țelul activităților lor. Din moment ce orice faptă bună duce la alta, musulmanii nu sunt privați niciodată de bine: Noi îi călăuzim pe căile noastre pe cei care au luptat pentru Noi. Dumnezeu este cu făptuitorii de bine. (29:69)

Există multe mijloace de a merge pe Calea cea Dreaptă. Oricine luptă pentru cauza Lui este ghidat de către Dumnezeu spre aceste căi, astfel fiind salvat de la a merge pe drumul cel rău. Persoanele ghidate astfel duc o viață bine pusă în balanță, nedepățind limitele nevoilor și avitităților lor umane și nici pe cele ale venerării. Această balanță este semnul ghidării primite.

Oricât de mari ar fi sacrificiile pentru a lupta împotriva necredincioșilor, toate acestea fac parte din jihad-ul mai mic. Acest jihad este mai mic atunci când este comparat cu cel care este mare. Jihad-ul mai mic nu trebuie subestimat deoarece și acesta este foarte important pentru că le oferă șansa musulmani de a primi titlul de războinici sfinți ai Islamului sau de martiri. Asemenea titluri primite de aceștia le deschid porțile către Paradis și către iertare.

Jihad-ul mai mic presupune lupta noastră de a îndeplini obligațiile religioase cât mai perfect posibil, în timp ce jihad-ul mare reprezintă lupta noastră împotriva aroganței, a geloziei, a egoismului și a dorințelor carnale.

Cei care abandonează jihad-ul mai mic sunt vulnerabili deteriorării spirituale, dar își pot reveni. Mândria și comfortul îi captivează pe soldații musulmani ce se întorc de la o luptă victorioasă, iar aceștia încep să gândească că a venit momentul pentru ca ei să se relaxeze și să se preteze anumitor lucruri. Pentru a nu se întâmpla aceste lucruri, Profetul ne-a avertizat prin intermediul Companionilor lui. O dată, când se întorcea spre Medina, după ce au obținut victoria într-o luptă, Mohamed a spus: "Ne întoarcem din jihad-ul cel mare spre cel mic."[10]

Companionii săi erau neînfricați ca niște lei pe câmpul de luptă, și la fel de sinceri și umili ca niște whirling dervishes (dansatori mistici sufiți) în venerarea lui Dumnezeu. Ei obișnuiau să petreacă aproape toată noaptea pentru a se ruga la Dumnezeu. O dată, când noaptea trebuiau să se lupte, doi dintre ei au făcut pază pe rând pentru ca ambii să se poată ruga în acea noapte. Când unul se ruga, celălalt se relaxa. Inamicii, știind că ei asta făceau, profitau de situație și trăgeau foarte multe săgeți spre ei. Unul dintre ei a fost lovit, a început să sângereze, dar cu toate acestea, a continuat să se roage. Când a terminat, l-a trezit pe prietenul lui care l-a întrebat cu uimire de ce nu l-a trezit mai devreme. El a răspuns: " Recitam Sura al-Kahf și nu am vrut să o întrerup deoarece simțeam o plăcere enormă când mă rugam."[11]

Companionii intrau într-o stare asemănătoare transei atunci când se rugau și recitau Coranul de parcă le era dezvăluit acolo pe lor fiecăruia dintre ei. De aceea ei nu simțeau durerea cauzată de sulițele aruncate în corpurile lor. Jihad-ul atât mare cât și mic, a găsit exprimare în ei.

Profetul a combinat aceste două aspecte ale jihad-ului în cea mai bună formă. El a avut un curaj extraordinar pe câmpul de luptă. 'Ali, unul dintre cei mai curajoși musulmani, a recunoscut că Companionii se adăposteau în spatele Profetului în cele mai cumplite momente în timpul unei bătălii. O dată, când armata musulmană era pe cale să fie înfrântă, iar toți luptătorii s-au împrăștiat în prima fază a Bătăliei de la Hunain, Profetul a pornit în galop spre liniile inamicilor lui strigând: " Eu sunt Profet, nu mint! Sunt nepotul lui 'Abd al-Muttalib, nu mint!"[12]

Mohamed(s.a.a.w.s) era la fel de devotat atunci când venea vorba de venerarea lui Dumnezeu. Iubirea și teama de Dumnezeu erau exprimate în rugăciunile pe care el le făcea, iar cei care îl priveau în acele momente, simțeau o mare pasiune pentru el. El ținea post constant timp de mai multe zile la rând. Câteodată își petrecea nopțile rugându-se, iar din cauza oboselii picioarele i se umflau. O dată, când 'A'isha a crezut că el exagera cu rugăciunile, l-a întrebat de ce se extenuează atât de mult, ținând cont că toate păcatele lui erau deja iertate. Singurul lui răspuns a fost acesta: "Nu ar trebui să fiu un sclav recunoscător al lui Dumnezeu?"[13]

Profetul era atât de curajos încât, într-o zi când câțiva mecani s-au apropiat de peștera Thawr unde el și Abu Bakr se adăposteau, el a spus: " Nu-ți fie frică, Dumnezeu sigur este cu noi"[14]. Pe cealaltă parte, el era atât de sensibil încât de fiecare dată când auzea sau recita Coranul, lăcrima foarte mult. I-a cerut o dată lui Ibn Mas'ud să recite Coranul. Acesta și-a cerut scuze spunând că nu poate să recite Coranul celui căruia îi fusese deja dezvăluit. Dar Mesagerul a insistat, spunând că îi face plăcere să asculte pe altcineva recitând Coranul. Ibn Mas'ud a început apoi să recite Sura al-Nisa. Când a ajuns la versetul Dar ce se va întâmpla cu ei când vom aduce câte un martor pentru fiece adunare, iar vouă vi l-am trimis martor pe Mohamed? (4:41), Profetul l-a rugat să se oprească, deoarece de teamă de Dumnezeu, nu a mai putut suporta să audă. Ibn Mas'ud a spus: "Mesagerul lăcrima atât de profund încât m-am oprit din recitare. "[15]

Profetul cerea iertare de la Dumnezeu aproape de 70 de ori pe zi și își îndemna comunitatea să ceară iertare de la Dumnezeu.[16]

Cei care sunt trimfători în jihad-ul mare se presupune că ar fi și în jihad-ul mix, dar nu poate fi vice-versa. Aisha spune: "Într-o noapte Profetul m-a rugat să fac eu în locul lui rugăciunea de noapte. Eu i-am spus: "Oricât de mult îmi place compania ta, îmi place tot mai mult să îndeplinesc ceea ce tu îmi ceri. Apoi el a făcut abluțiunea (wudu) și a început să se roage spunând: Crearea Cerurilor și a Pământului, ziua și noaptea, toate acestea sunt făcute pentru ca oamenii să înțeleagă. (3:190), vărsând lacrimi continuu până la lăsarea zilei.[17]

Câteodată se ridica să facă rugăciunea fără a o trezi pe soția lui, deoarece nu dorea să îi strice somnul. Aisha spune: Într-o noapte m-am trezit și am văzut că Mesagerul nu era lângă mine. Gândindu-mă că s-ar fi putut duce să își viziteze una dintre celelalte soții, m-a cuprins gelozia. Am vrut să mă ridic, dar în acel moment mâna mea a atins genunchiul lui în întunecime. El se ruga spunând: O, Doamne caut iertarea Ta, vreau iertarea și pedeapsa, iubirea și nu ura, mila Ta. Nu sunt capabil să te venerez atât de mult cum Te venerezi Tu. "[18]

Fiind conștienți că ei aveau obligația de a urma toate acțiunile Profetului, Companionii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a se face demni de compania lui în Viața Cea de pe Urmă. Unii dintre ei au fost afectați fizic de ideea că s-ar putea despărți de el în Viața de Apoi. De exemplu, Thawban și-a pierdut pofta de mâncare după ce nu a fost capabil să participe într-una din expedițiile militare. La întoarcerea Profetului, toată lumea l-a întâmpinat. Thawban era atât de palid încât Mesagerul l-a întrebat dacă nu cumva era bolnav. Acesta a răspuns: O, Mesagerule! Sunt obsedat de frica de a sta departe de tine în Viața de Apoi. Tu ești Mesagerul, deci vei ajunge în Paradis, dar eu nu știu dacă voi primi aceeași recompensă. Și dacă Dumnezeu mă primește în Paradis,locul tău va fi cu siguranță mai înalt decât al meu. În acest caz, eu nu mă voi putea bucura de compania ta la nesfârșit. Nu știu cum voi putea suporta asta, după ce am văzut că nu pot suporta să fiu departe de tine 3 zile în această lume.

Thawban s-a liniștit atunci când Mesagerul i-a răspuns: "Întotdeauna te vei afla în compania celor pe care îi iubești."[19] A iubi pe cineva înseamnă a-i urma exemplul în această viață, iar Companionii erau foarte atenți asupra acestor lucruri.

'Umar își dorea atât de mult să stabilească o relație de familie cu Mesagerul, deoarece îl auzise pe Profet spunând că toate legăturile genealogice vor fi de prisos în Viața de Apoi. Deși Profetul a luat mâna lui Umar de multe ori spunându-i așa vom fi și în Viața de Apoi, acesta tot și-a dorit o legătură de familie cu el. A vrut să o mărite pe fiica lui, Fatima cu el, dar aceasta îi aparținea lui Ali. A măritat-o pe fiica sa Hafsa cu Profetul și în următorii ani de califat, pe Umm Kulthum. Dacă ar fi vrut, s-ar fi căsătorit cu fiica unui rege vecin.

O dată, Hafsa i-a spus lui Umar: "Dragul meu tată, uneori trimișii străini sosesc la tine. Ar fi bine ca tu să îți mai schimbi hainele cu unele noi." Umar a fost șocat de sugestia ei și i-a răspuns: "Cum aș putea rupe eu legătura cu Profetul și cu Abu Bakr? Trebuie să urmez exemplul lor pentru că numai așa voi fi alături de ei în Viața de Apoi."

Mesagerul și Companionii lui au ieșit victorioși din jihad-ul mare, iar devotamentul lor pentru Dumnezeu era foarte puternic. Au petrecut atât de mult timp rugându-se încât cei care îi vedeau credeau că nu mai fac și altceva. Dar nu era și cazul lor, deoarece aceștia duceau vieți bine puse în balanță.

Aceștia erau foarte sinceri în tot ceea ce făceau, din moment ce făceau totul pentru calea lui Dumnezeu și se auto disciplinau constant. Odată, când Umar ținea o predică, a spus fără nici un motiv: "O, Umar, erai ca un pastor ce avea grijă de oaia tatălui tău." Când a fost întrebat după rugăciune de ce a spus acel lucru, el a răspuns: "Mi-a venit în minte că aș fi fost calif, și mi-a fost teamă să nu devin mândru de mine." Într-o zi a fost văzut cărând un sac pe spinare. Întrebat de ce face asta, el a răspuns: "Am simțit mândrie în mine și am vrut să o eliberez." 'Umar ibn 'Abd al-'Aziz a scris odată o scrisoare unui prieten al său pe care mai apoi a rupt-o. Când l-au întrebat de ce a rupt-o a afirmat: "Mi-am dat seama că am scris-o cu mândrie, așa că a rupt-o."

Doar dacă asemenea suflete perfecte participă la jihad, acesta rezultă în bine. Cei care nu au abandonat mândria, stima de sine și nesinceritatea vor afecta cu siguranță cauza Islamului. Doresc să subliniez că asemenea oameni nu vor avea niciodată rezultatul dorit.

Unele versete coranice sau capitole descriu aceste două tipuri de jihad-uri. Unul dintre acestea este: Când va veni ajutorul lui Dumnezeu și biruința, și vei vedea oamenii intrând în Legea lui Dumnezeu cu cetele, atunci preamărește-L pe Domnul tău cu laude, căci El este de-căință Primitorul! (110:1-3)

Când credincioșii au intrat în jihad-ul mai mic, fie prin luptă, prin predică sau prin promovarea binelui și îndepărtarea răului, ajutorul și victoria primite de la Dumnezeu i-a bucurat, iar apoi mulțimi de oameni au început să îmbrățișeze Islamul. În acel moment, Atotputernicul a decretat că rugile ar trebui glorificate și iertarea Lui căutată. Deoarece victoriile și succesele vin de la Dumnezeu, El trebuie ridicat în slăvi și venerat.

Dacă am combina triumful asupra inamicilor noștri cu triumful asupra dorințelor de sine, am efectua un jihad complet. Aisha spune că după revelarea acestor versete, Mesagerul recita adesea versetul: "Te glorific cu rugăciune, o Doamne! Caut iertarea Ta și mă închin Ție cu căință."[20]

Profetul exprimă aceste două tipuri de jihad astfel: "Ochii a două persoane nu vor fi martorii focului Iadului: a soldatului care păzește câmpul de luptă și a celor care varsă lacrimi de teama lui Dumnezeu."[21] Primul dintre aceștia realizează jihad-ul mai mic, iar cel de-al doilea jihad-ul mare. Cei care ies triumfători din jihad, vor evita Iadul.

Persoanele care spun un lucru și fac altul provoacă probleme în rândul musulmanilor. Deoarece nu se pot autodisciplina, și nu pot depăși ostentarea și dorința de a domina, provoacă numai discordanțe în cauza Islamului. În contrast cu aceștia sunt cei care luptă pentru a acumula un statut spiritual ridicat fără a încerca să reducă Islamul la a fi un sistem "spiritual", precum yoga. Îndatorirea de bază a musulmanului este să obțină maturitate spirituală pentru a putea fi salvat de focurile Iadului. Ceea ce ei nu realizează este că persoanele care se cred salvate de focurile Iadului, se înșeală, deoarece Dumnezeu decretează că ar trebui să continuăm să ne rugăm Lui atâta timp cât trăim: Servește-I lui Dumnezeu până la moarte (15:99).

Musulmanii nu ar trebui să se creadă salvați de Iad sau să renunțe la speranță și la iertarea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, ar trebui să tremure de frica Lui, așa cum a făcut Umar. Oricum, această frică nu ar trebui să îi împiedice la a spera că pot ajunge în Paradis. Pentru cei care se tem să stea în fața lui Dumnezeu, există două Grădini (55:46).

Pe scurt, jihad-ul presupune autocontrol și predicarea adevărului. Înseamnă depășirea dorințelor carnale și a-i încuraja pe ceilalți să facă acest lucru. Neglijarea acestora duce la anarhie socială și la lene. În ziua de azi trebuie să putem înțelege cu adevărat Islamul în general și jihad-ul în mod particular, iar acest lucru nu poate fi posibil decât prin respectarea Sunnei Profetului.
 

 

 

 

 

-----------

[1] 'Uthman ibn 'Affan este unul dintre primii convertiți la Islam. Acesta provenea dintr-un clan bogat și puternic: Umayyad. A fost ales pentru această misiune deoarece familia sa avea membri și rude puternici în Mecca, ce îl puteau apăra. Apoi, el a devenit al treilea calif al Islamului, conducător între anii 644-656.
[2] Bukhari, Iman, 26; Jihad, 7; Ibn Maja, Jihad, 3:18.
[3] Tirmidhi, Fada'il al –Jihad, 12.
[4] Muslim, Imara, 163; Ibn Maja, Jihad, 7.
[5] Kashf al-Khafa' , 1:424.
[6] Imam Rabbani, Maktubat, 1:157.
[7] Muslim, Munafiq, 38.
[8] Bukhari, Tafsir: al-Ghafir, 40-41; Fada'il Ashab al-Nabi, 5.
[9] Bukhari, Kafala, 4.
[10] Kashf al-Khafa', 1:424.
[11] Ibn Hanbal, Musnad, 3:344, 359.
[12] Bukhari, Jihad, 52, 61, 67.
[13] Bukhari, Tahajjud, 6.
[14] Acest incident s-a petrecut în timpul migrării Profetului de la Mecca la Medina. Bukhari, Fada'il al- Sahaba, 2.
[15] Bukhari, Fada'il al-Qu'ran, 32, 33, 35.
[16] Bukhari, Da'wat, 3.
[17] Ibn Khatir, Tafsir: Al-'Imran, 190.
[18] Muslim, Salat, 22; Haythami, Majma' al-Zawa'id, 10, 124; Tirmidhi, Da'wat, 81.
[19] Bukhari, Adab, 96; Muslim, Birr, 1:650.
[20] Tirmidhi, Da'wat, 81.
[21] Tirmidhi, Fada'il al-Sahaba: Jihad, 12.

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce este de acord Islamul cu sclavia?

 

« înapoi

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să ne bazăm pe istorie, societate și psihologie. În primul rând, cuvântul sclavie înseamnă regret și dezgust deplin, mai ales când ne gândim la cum erau tratați sclavii în Roma și Egiptul Antic. Ne vin în minte imagini cu oameni ce construiau piramidele, cu gladiatori ce se luptau până la moarte doar pentru amuzamentul spectatorilor și oameni încătușați, prinși în lanțuri în jurul gâtului.

Mai aproape de era noastră, există sclavia vest-europeană. În trecut comerțul avea loc în principal cu africani care erau transportați peste oceane, în vase construite special pentru acest lucru; iar ei erau priviți ca niște animale. Acești sclavi au fost forțați să își schimbe numele, să își abandoneze religia și limba, privați de orice speranță de libertate și ținuți în scopul de a munci sau de a se înmulți. O naștere era privită ca o moarte.

Ne este greu să înțelegem cum unii oameni i-ar putea trata în acest mod pe ceilalți, dar iată că asemenea lucruri s-au întâmplat în trecut. Există dovezi care arată cum șefii de vase aruncau peste bord sclavi pentru a cere recompense. Acei sclavi nu dețineau nici un fel de drepturi, nici măcar legale; ci doar obligații. Stăpânii lor aveau dreptul absolut de a dispune de ei, iar de mamele, surorile, părinții și copiii lor erau separați și le era permis să se vadă doar dacă stăpânul lor dorea.

Timp de secole a avut loc această practică inumană ce a făcut ca europa-vestică să se îmbogățească de pe urma exploatării sclavilor, a zahărului și a cafelei. Când s-a desființat sclavia, doar deținătorii de sclavi au fost recompensați. Cu alte cuvinte, au rămas vii acele atitudini care au făcut posibilă sclavia.

La scurt timp după abolirea sclaviei, Africa a fost colonizată de către Europa vestică, prezentând consecințe pentru africani, nu mai presus decât sclavia în sine. Cu toate acestea, descendenții sclavilor continuă să trăiască în condiții sociale și politice josnice, sărace. Cei care trăiesc printre europeni sunt priviți de sus și ocupă o treaptă inferioară în societate. Muzeele din capitalele Europei de Vest și-au închis expozițiile de oase și corpuri mumificate (dar care nu aparțineau albilor) abia acum câteva decenii- expozițiile fiind organizate de oameni de știință, doctori, învățați europeni.

Pe scurt, sclavia ne dezgustă, așa cum o fac și atributele inumanității ce o susțin. Dacă acel mod de sclavie nu mai există, însă există acele atitudini, putem conclude că umanitatea a făcut progrese? Din acest motiv sclavia a fost înlocuită cu exploatare colonială, iar aceasta a fost înlocuită cu datorii internaționale de nesuportat. Sclavia a dispărut, dar structurile inumane, barbare ce o sprijineau, încă mai există.

Înainte de a privi perspectiva islamică asupra sclaviei, să ne aducem aminte de un nume faimos printre europenii vestici: Harun al Rashid. Acest conducător, care s-a bucurat de autoritate și putere asupra musulmanilor, a fost fiul unui sclav, iar el nu este singurul exemplu de acest fel. Sclavii și copiii lor s-au bucurat de un prestigiu, autoritate și respect enorme în sistemele islamice, culturale, politice și în alte sfere ale vieții. Cum a fost posibil acest lucru?

Islamul a amendat instituția sclaviei și a educat stăpânii despre cum ar trebui să își trateze sclavii.

Coranul afirmă adesea că toți provenim dintr-un singur strămoș (Adam) și că el este superior oricărei persoane, indiferent de rasă, apartenență la o anumită națiune sau treaptă socială. Profetul (s.a.a.w.s) a aplicat aceste principii în viața sa, iar Companionii săi le-au acceptat ca pe niște norme și reguli sociale. El a spus astfel:

Cel care omoară un sclav, va fi omorât. Cel care aruncă în pușcărie un sclav și îl lasă să moară de foame, va păți același lucru. Cel care castrează un sclav, va fi castrat.[1]

Toți suntem fii ai lui Adam, iar Adam a fost creat din lut.[2]

Nici un arab nu este superior unui non-arab, așa cum nici un non-arab nu este superior unui arab. Nici un om de culoare albă nu este superior unuia negru, iar unul negru nu este superior unui alb. Superioritatea este bazată doar pe bunătate și frică de Dumnezeu.[3]

Datorită compasiunii sale, atât sclavii cât și săracii au fost respectați de către cei care se bucurau de un statut social[4] înalt. Umar a exprimat un asemenea respect când a declarat: "Stăpânul Bilal, care a fost eliberat de către Stăpânul Abu Bakr."[5]

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: "Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i."[6] El a mai spus: "Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească "Acesta este sclavul meu" sau " Aceasta este sclava mea" atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească ""fiică sau fiu"".[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani , ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine bagă la închisoare și înfometează un sclav, va pățo la fel.[9] Înafara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. O dată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A eliberat pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

 

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abid al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.


O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția "sclaviei individuale" și nu a luat niciodată în considerare "sclavia națională". Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.
 

 

 

----------------
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa'i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada'il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.

 

 

Scris de Fethullah Gülen

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conceptiile gresite despre Islam

 

« înapoi

Terorismul, poligamia, fanatismul sau femeile lipsite de drepturi sunt doar cateva dintre conceptiile gresite cu privire la Islam ale persoanelor de alte religii.

Cei mai multi oameni nu stiu exact regulile impuse de religia islamica, dar au o parere formata pe baza zvonurilor auzite.

Listverse a realizat un top al celor mai intalnite idei gresite despre Islam:

Musulmanii sunt Arabi?

Daca intrebi un om cum arata un musulman, o sa ti-l descrie ca pe un arab cu piele inchisa, barba lunga si turban. Aceasta imagine este insa o parte a minoritatii musulmanilor. Arabii reprezinta doar 15% din populatia islamica a lumii. De fapt, Orientul Mijlociu este pe locul trei, Asia de Est fiind in top, cu 69%, si Africa, cu 27%. O alta conceptie gresita este ca toti arabii sunt musulmani. Cei mai multi arabi chiar sunt (75%), dar exista si multi arabi crestini si iudei.

Musulmanii il urasc pe Iisus?

Sunt multe asemanari intre referintele istorice ale crestinismului si cele ale Islamului. Multi oameni sunt uimiti cand afla ca, potrivit credintei islamice, Iisus este unul dintre cei mai mari mesageri ai lui Dumnezeu. Nu poti fi musulman fara sa crezi in nasterea dintr-o virgina si in multele miracole ale lui Iisus Hristos. Iisus este, de altfel, mentionat in multe versete din Coran si este adesea oferit ca exemplu de virtute si caracter.
 

Copiii nu au drepturi Potrivit legilor islamice?

Copiii au numeroase drepturi, printre care si cel de a fi bine crescuti si educati corespunzator. Islamul incurajeaza cresterea buna a copiilor, pentru ca este responsabilitatea adultului sa isi educe copilul in asa fel incat sa devina la randul lui un adult etic si moral.

 

Copiii trebuie, de asemenea, sa fie tratati egal. Spre exemplu, intr-o familie cu mai multi copii, darurile primite au aceeasi valoare si nu trebuie facute diferente intre frati. In plus, un musulman nu are voie sa isi loveasca copilul peste fata cu un obiect mai mare decat un stilou.




 

 

Musulmanii sunt sălbatici şi barbari în timpul războaielor
Când vine vorba despre războaie, sunt zece reguli pe care fiecare musulman trebuie să le respecte:
 

1. Să nu trădeze
2. Să nu se abată de la calea cea dreaptă
3. Să nu mutileze cadavre
4. Să nu omoare copii
5. Să nu omoare femei
6. Să nu omoare vârstnici
7. Să nu distrugă sau să incendieze copacii
8. Să nu distrugă clădirile
9. Să nu distrugă turma de oi a inamicului, decât dacă folosesc animalele pentru mâncare
10. Dacă întâlnesc oameni care duc o viaţă monahală, să îi lase în pace

În timpul cruciadelor în care Saladin a învins francii, a onorat armata învinsă, le-a dat provizii, iar în timpul celei de-a treia cruciade, când regele Richard, inamicul său, s-a îmbolnăvit, Saladin i-a trimis un dar constând în fructe şi cai.

 

Islamul nu tolereaza alte religii?

"Ucideti necredinciosul" este fraza pe care multi oameni o cred ideologia musulmanilor fata de cei de alta religie. Acest lucru nu este, totusi, portretizarea corecta a legilor islamice. Islamul a acordat intotdeauna respect si libertate religiilor de orice fel. In Coran se spune: "Dumnezeu nu iti interzice sa stai cu ei, daca nu vor sa se lupte cu tine pentru religie sau sa te izgoneasca din casa ta, pentru ca Dumnezeu ii iubeste pe cei drepti".

Exista multe exemple istorice despre toleranta musulmana fata de alte religii. Unul dintre cele mai reprezentative este domnia califului Omar, care a fost conducatorul Ierusalimului intre 634 si 644. El a garantat libertate tuturor comunitatilor religioase si a spus ca locuitorii orasului sunt in siguranta, iar locurile lor de rugaciune nu vor fi distruse. In plus, a facut tribunale pentru cei care nu erau musulmani. De fiecare data cand vizita zone sfinte, il ruga pe patriarhul crestin Sofronie sa il insoteasca.

 

« înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Marturia fiecaruia despre celalalt: Crestinism-Islam

 

« înapoi

Musulmanii cred ca in mai multe citate din Biblie apar mentiuni despre Profetul Mohamed (Paraclet, Ahmed, Mângâietor, Mohamed):

Sfanta Evanghelie dupa Ioan: Isus spune;

15. Daca Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

16. Şi Eu voi ruga pe Dumnezeu şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac,
(Ioan, Capitolul 14:15-16)

 

26. "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Dumnezeu în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am învăţat Eu."

(Ioan, Capitolul 14:26)

 

7.  Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8.  Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.

(Ioan, Capitolul 16:7-8)

 

12. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu puteţi să le purtaţi.

13. Iar când va veni Acela (Mângâietorul), Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.

14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.''

(Ioan, Capitolul 16:12-13-14)

 

Respectul lui Mohamed pentru Iisus

Majoritatea occidentalilor ar putea fi surprinși să afle că Mohamed și Quranul și-au exprimat un mare respect pentru Iisus.


Mohamed se descrie pe sine însuși și pe Iisus ca pe niște ”frați de credință”.
”Mesagerul lui Allah a spus: Eu sunt cel mai aproape de Iisus, fiul Mariei, din toții oamenii acestei lumi, din viața de azi și din viața viitoare. Și ei au spus: și cum este Mesagerul lui Allah? Pentru care el a zis: Profeții sunt frați de credință, care au mame diferite. Totuși, religia lor este una, și nu există niciun Apostol între noi (între mine și Iisus Hristos).”


Așadar Mohamed a declarat că el și Iisus au practicat aceeași religie. Cum se poate una ca asta? Pentru ca să înțelegem asta și celelalte învățături ale lui Mohamed despre Iisus, trebuie să fiți conștienți de felul în care Mohamed a descris relația dintre Islam, Creștinism și Iudaism.

Islam, Iudaism și Creștinism
Aduceți-vă aminte că Mohamed a trăit într-o societate care includea evrei, creștini, și închinători la idoli. Din cauză că Mohamed a proclamat existența unui singur Dumnezeu, la fel cum spuneau și evreii și creștinii, el a simțit nevoia să explice dacă acest unic Dumnezeu era același cu Dumnezeul evreilor și al creștinilor.


Explicația sa a fost că Islamul a fost mai întâi, și că Avraam a practicat Islamul înaintea apariției Iudaismului sau Creștinismului.


”Ibrahim (Avraam) nu a fost nici evreu și nici creștin, ci el a fost un adevărat musulman... Într-adevăr, dintre toți oamenii care au cea mai bună îndreptățire la Ibrahim (Avraam) sunt aceia care l-au urmat, și acest Profet (Mohamed) și aceia care au crezut (musulmanii).” (Surah 3:67-68)


...Quranul înșiră mulți dintre acești prooroci biblici după nume incluzându-i pe Issac, Ișmael, Iacov, Noe, David, Solomon și Moise. Ba mai mult, Quranul spune chiar că Ioan (Botezătorul) și Iisus au fost și ei, la fel de bine, profeți ai lui Allah (Surah 4:163; 6:84-86; vezi deasemenea și 2:130, 135; 3:95; 4:125; 6:161). Mohamed se referă la toți proorocii ca la ”frații” săi, exceptându-l doar pe Avraam la care se referă ca la un tată.


...Quranul învață că evreii și creștinii au deformat mesajul profeților, și rezultatul acestei distorsionări a fost Iudaismul și Creștinismul (Surah 2:75; cf. verses 76-79; Surah 5:13).

 

Mărturia lui Mohamed despre Iisus
Mohamed a făcut mai multe declarații pozitive despre Iisus, mai cu seamă prin revelațiile Quranului. Am pregătit o listă completă de versete din Quran care descriu atribute ale lui Iisus și care sunt menționate în Biblie. Citiți vă rog lista aceasta în Apendixul D.


Unul dintre cele pasaje este Surah 3:33-63.
Elevii Islamului spun că Mohamed a expus aceste versete atunci când el a fost vizitat, în A.H. 9, de 10 episcopi creștini din Najrari, o zonă din apropierea graniței de nord a Yemenului modern. Episcopii au venit la Mohamed ca să vorbească cu el despre Islam.

Mohamed le-a spus acestora, ”Fiți musulmani.”

 

Ei au spus, ”Noi suntem musulmani.”, explicând, ”Încă înainte de a te întâlni, noi ne-am închinat singurului Dumnezeu.” Atunci Mohamed a început să le explice lor diferențele dintre Islam și Creștinism. Mai întâi el a prezentat niște istorii despre nașterea Mariei, mama lui Iisus, și despre nașterea lui Ioan Botezătorul. (Aceste istorii includ detalii biblice dar prezintă de asemenea și multe detalii care nu se regăsesc în Biblie.) Apoi el l-a descris pe Iisus în felul acesta:



 

 

Iisus s-a născut dintr-o fecioară
(Amintiți-vă) când îngerii au spus: ”Oh, Miriam (Maria)! Într-adevăr, Allah îți dă Vestea bună a Cuvântului... despre El, numele său va fi Mesia Isa (Iisus), fiul lui Miriam (Maria), onorat în lumea aceasta și în cea de apoi, și va fi unul dintre aceia care sunt lângă Allah... Ea a spus: ”Oh, Domnul meu! Cum aș putea să am un fiu când niciun bărbat nu m-a atins?” El a spus: ”Așa (să fie) pentru că Allah creează ceea ce voiește El. Când El a decretat ceva, El spune doar atât: ”Să fie!” - și este.” - Surah 3:45,47; vezi și 4:171 Mohamed nu numai că a afirmat înaintea creștinilor din Najran că Maria a rămas însărcinată, virgină fiind, dar el a mai spus că Iisus era Mesia. Mohamed a continuat să afirme că Iisus a înfăptuit miracole.

 

Iisus a făcut minuni
”Și voi face din Isa (Iisus) un Mesager pentru copiii lui Israel (care spune): ”Am venit la voi cu un semn de la Domnul vostru, pe care l-am făcut din lut pentru voi, chipul unei păsări, și am suflat în ea, și ea a devenit o pasăre cu viață de la Allah; și am vindecat pe aceia care s-au născut orbi, și pe leproși, și am înviat morții cu Voia lui Allah.” - Surah 3:49
Deși povestea păsări de lut nu este în Evanghelii, sfârșitul versetului seamănă surprinzător cu cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Matei:
”Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.” Matei 11:4-5
Cu alte cuvinte, Mohamed este de acord cu creștinii că Iisus a făcut mari minuni, chiar și că a înviat morții. (Aceasta este doar o mică parte din multele referiri pozitive din Quran la adresa lui Iisus. Vezi te rog Apendixul D pentru o listă completă.) Chiar și aici, Mohamed are păreri diferite de scrierile biblice în multe căi. De exemplu, el a spus grupului de episcopi creștini că Iisus se închina la Allah.

Iisus s-a închinat lui Allah

”Cu adevărat! Allah este Domnul meu și Domnul vostru, așa că închinați-vă (numai) Lui. Aceasta este Calea cea Dreaptă.” (2) - Surah 3:51 Mohamed a spus că ucenicii lui Iisus au declarat: ”Noi suntem musulmani (v. 52) și că au refuzat să se închine altcuiva în afară de Allah (v. 53). Cu alte cuvinte, Mohamed a spus că ucenicii au refuzat să i se închine lui Iisus ca Dumnezeu. Și totuși, Evangheliile menționează mai multe exemple în care ucenicii i se închină lui Iisus. (Matei 14:33; 28:9; Luca 24:51-52).


Mohamed a concluzionat spunându-le musafirilor creștini , ”Aceasta este adevărata istorisire...” (Surah 3:62). Chiar și așa, delegația a respins mesajul lui Mohamed. În timp ce discursul lui Mohamed le oferă episcopilor o imagine de ansamblu bună, haide să vedem mai multe alte declarații din Quran care arată perspectiva lui Mohamed despre Iisus.

Mohamed a spus că Iisus a profețit despre venirea sa.
” Și (amintiți-vă) când Isa (Iisus), fiul lui Miriam (Maria), a spus: ”O copii ai lui Israel! Eu sunt Mesagerul lui Allah către voi care adeverește Tauratul (Tora) care a venit înaintea mea, și a dăruit vestea bună a unui Mesager care va veni după mine, și al cărui nume va fi Ahmad.” - Surah 61:6


Ahmad este unul dintre numele lui Mohamed, deci Mohamed spune că Iisus a profețit despre venirea sa. Cu toate acestea, Mohamed spune de asemenea că creștinii au scos cele mai multe dintre referirile la el din Scripturi. Învățații moderni musulmani au susținut că unele dintre spusele lui Iisus, din Evanghelia după Ioan, vorbesc despre Mohamed, chiar dacă creștinii interpretează aceste versete ca fiind referiri la Sfântul Duh. (Ioan 14:16-17, 24; 16:7; vezi și Apendixul D).

Dumnezeu nu are niciun fiu
Un creștin care citește din Quran ar fi surprins să vadă cât de des și semnificativ Quranul neagă că Dumnezeu ar putea avea un fiu. De exemplu: ”Niciun fiu (sau urmaș) nu a zămislit Allah, și nici nu există vreun ilah(dumnezeu) împreună cu El.” - Surah 23:91
”Ascultă (Oh, Mohamed): ”Dacă (Allah) Milostivul a avut un fiu, eu aș fi primul care să i se închine.” - Surah 43:81,

”Nu mai zice: ”Trei (trinitate)!” Renunță! (este) mai bine pentru tine. Pentru că Allah este (singurul) Unul Ilah (Dumnezeu), Slăvit fie El (mult prea Înalt) pentru a avea un fiu.” - Surah 4:171

Nu ar trebui să i se aducă închinare lui Iisus
Potrivit Quranului, Allah îl va întreba pe Iisus în Ziua Învierii, ”Le-ai spus tu oamenilor, ”Închinați-vă mie și mamei mele ca unor doi dumnezei alături de Allah?”
Iisus va răspunde, ”Niciodată nu le-am spus așa cevacu excepția a ceea ce mi-ai sporuncit Tu (Allah) să spun, ”Închinați-vă lui Allah, Domnul meu și Domnul vostru.”” (Surah 5:116-117; vezi și v.72)
Mohamed a spus că creștinii greșesc că se închină lui Iisus.
L-am auzit pe Profet spunând, ”Nu exagerați în rugăciuni către mine la fel cum creștinii se roagă la fiul Mariei, pentru că eu sunt doar un rob. Așa că, numiți-mă robul lui Allah și Apostolul Său.”

Iisus nu a înviat din morți
Vorbind despre aceia care l-au crucificat pe Iisus, Mohamed a declarat:
”Ei nu l-au ucis, nici nu l-au răstignit, dar așa li s-a părut lor... Căci cu siguranță, ei nu l-au ucis... Dar Allah l-a ridicat la El.” - Surah 4:157-158
Cu alte cuvinte, Mohamed spune că în loc să fie răstignit, Iisus a fost ridicat direct la Allah.

 

« înapoi